La începutul anului 1990, comunitatea ploieșteană (la fel ca întreaga țară) era într-o frenezie a discursului, a dezbaterilor și a dialogului. Se spuneau lucruri ce nu au putut fi spuse până în decembrie 1989 și se descopereau avantajele unui alt sistem mai mult sau mai puțin democratic, dar oricum diferit de cel totalitar. Dar peste tot și toate, se făceau planuri și oamenii își imaginau un viitor îmbelșugat pentru anii ce aveau să vină.
Răsfoind presa din acele luni, am găsit un interviu luat de către ziaristul Ioan Popescu arhitectului Gheorghe Dumitrescu. Acesta din urmă proiectase în Ploiești Sala Sporturilor, noua maternitate de pe strada Mihai Bravu, precum și blocurile din rondul Caraiman de pe bulevardul Republicii. Discutând despre viitorul urbanistic ploieștean, Dumitrescu discută asupra unui plan de reconfigurare a zonei cuprinsă între străzile Gh. Doja și George Coșbuc (pe unde trece linia tramvaiului 101), până la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”. Transformarea zonei ar fi fost una cu adevărat spectaculoasă:
Sus – proiectul arhitectului Gheorghe Dumitrescu (sursă: Prahova liberă); jos – viziune aeriană actuală asupra zonei vizate (sursă: Bing Maps)
La o primă vedere, sunt două aspecte care surprind. În primul rând este vorba atât de aspectul futuristic al imobilelor, cât și de mărimea acestor construcții. Trebuie pus însă în context: în perioada anterioară (anii 70-80), arhitecții ploieșteni avuseseră sarcina să proiecteze clădiri de mari dimensiuni, precum spitalul de obstretico-ginecologie, spitalul județean, diferite ansambluri de blocuri sau Palatul Administrativ. Ori în februarie 1990, această gândire nu dispăruse, ba chiar se amplificase pe fondul entuziasmului colectiv postdecembrist.
Al doilea aspect care poate astăzi să provoace o surpriză este amploarea patrimoniului vechi ce ar fi urmat să fie demolat pentru a se ridica un ansamblu arhitectural precum cel propus de către Gheorghe Dumitrescu. Din nou trebuie să revenim la mentalitatea epocii: anii precedenți fuseseră marcați de valuri consistente de demolări, iar această viziune asupra fondului vechi de clădiri nu dispăruse peste noapte. Existau și atunci opinii diferite asupra importanței patrimoniului în structura orașului – câte construcții istorice merită păstrate și care sunt acestea? Însă nu este vorba numai de arhitectură, ci și de urbanism. Fără a fi explicită în acest aspect, propunerea prezentată în ziar lasă de înțeles că și segmentul străzii Romană ar fi urmat să dispară în cazul materializării proiectului.
Dar să vedem exact ce presupunea planșa realizată de arhitectul Gheorghe Dumitrescu:
Sediul poliției de pe strada Gheorghe Doja, în forma sa originală (foto Google Maps)
Proiectul propus de Gheorghe Dumitrescu:
(…) reprezintă o soluție originală, neobișnuită încă la noi, de a „îmbrăca” actualul sediu al Poliției municipale – o clădire urâtă – cu o nouă construcție, sprijinită pe patru turnuri cilindrice (unde vor fi scări, lifturi, servicii)
Practic, o nouă clădire ar fi fost construită peste vechea clădire. Însă cealaltă componentă a proiectului este cea care implică cea mai radicală schimbare:
Ansamblul propus…
…și zona vizată (bing maps)
Cum o descrie arhitectul?
un hotel cu trei turnuri rotunde cu spații de cazare și spații diverse la parter, pe unde se poate circula liber, într-un spațiu acoperit, mobilat corespunzător, având rol de circulație pietonală, loc de joacă pentru copii, foaier urban pentru facilitarea contactelor sociale ale tinerilor, precedat de un amplu spațiu verde
Nu este clar cine ar fi trebuit să pună în aplicare acest proiect. Cert este că nu se vorbește despre investitori privați, astfel că senzația este că așteptările erau îndreptate către noile autorități.
La mai bine de un sfert de secol de la acel moment, ne putem pune o serie de întrebări: avea Ploieștiul nevoie de asemenea clădiri? ar fi adus vreo îmbunătățire peisajului urban? era stilul arhitectural unul potrivit pentru Ploiești? meritau sacrificate construcțiile existențe pe acel spațiu? Cu siguranță există argumente pro și contra pentru fiecare din acele întrebări. Însă mult mai important decât această dezbatere este să putem vedea astăzi cum își imaginau o parte a arhitecților ploieșteni viitorul acestui oraș. Realitatea a fost una cu mult diferită.
In 1990 arhitectii au capatat dreptul si au inceput sa viseze (vezi vaporul de la rondul 2). sperau ca se doreste dezvoltarea orasului pe coordonate moderne. Este de actualitate realizarea unui ” spațiu acoperit, mobilat corespunzător, având rol de circulație pietonală, loc de joacă pentru copii, foaier urban pentru facilitarea contactelor sociale ale tinerilor, precedat de un amplu spațiu verde”. Am si eu o idee vazuta in unele orase occidentale : Realizarea unui asemenea spatiu in zona centrala intre MCDonalds-Center Mall-Magazinul mare(Mercur) !