Anul 1943 a fost unul aparte pentru mine, căci atunci am devenit elev în clasa întâi a Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, care se afla în frumosul palat de pe Bulevard. Clasa întâi de liceu corespunde cu actuala clasă a cincea și se intra cu examen de admitere, după ce făceai patru clase primare și primeai un certificat de absolvire a acestora. Eu mai am și acum actul, așa că pot dovedi oricui că am făcut clasele primare. Iar după ce făceai școala primară, te hotărai dacă mergi mai departe sau intri undeva ca ucenic, băiat de prăvălie sau altceva. Cine dorea să facă liceul, se ducea și dădea examen de admitere. Dacă reușea, se înscria în clasa întâi de liceu și urmau patru ani care se chemau cursul inferior sau gimnaziu. Apoi dădeai examenul de capacitate și, dacă voiai, te înscriai în cursul superior și mai făceai patru ani, după care urma Bacalaureatul. Asta era organizarea pe vremea mea. Eu am intrat în liceu în ’43, când aveam unsprezece ani. Liceul „Sfinții Petru și Pavel” a fost bombardat în 1944, așa că am apucat un singur an în clădirea așa cum a fost ea, la vremea sa.
Palatul liceului era de o frumusețe rară și toată lumea de aici, din Ploiești, îl admira și se mândrea cu o asemenea construcție în orașul nostru. În plus, toți care veneau cu trenul din alte locuri – și coborau de obicei în Gara de Sud – o luau apoi pe Bulevard și, după ce treceau de casa lui Radu Stanian, vedeau pe partea cealaltă, până în Biserica „Sfântul Gheorghe-vechi”, clădirea liceului nostru. Nu era om care să nu ridice privirea ori să întoarcă pentru câteva clipe capul și să privească atent fațada impresionantă, pe care astăzi o mai vedem numai în fotografii vechi. La intrarea principală, din bulevard, de o parte și de alta, erau statuile celor doi sfinți, Petru și Pavel, după numele cărora era numit liceul. Ele se află astăzi în curtea Muzeului de Istorie, după ce au trecut printr-o mulțime de aventuri. Amplasamentul lor din prezent nu este unul întâmplător: în acea clădire a funcționat liceul până în 1898, când s-a terminat de construit palatul de la bulevard și instituția s-a mutat cu toate clasele acolo. Revenind la vechea fațadă, pe lângă statuile sfinților, erau și doi lei de piatră, care astăzi nu știu dacă mai există și pe unde se mai află. Astea două perechi de statui străjuiau intrarea principală de care noi, elevii, nici nu îndrăzneam să ne apropiem. Și asta nu din teamă ori din frică, ci din rușine și respect. Numai profesorii și părinții aveau dreptul să intre pe acele uși. Noi aveam intrarea noastră, a elevilor, de pe strada Maramureș. Ca să înțelegeți cum erau vremurile atunci, am să fac o paranteză: după ce se suna de ieșire, când mergeau profesorii de la clasă la cancelarie cu catalogul la subraț, pe coridoarele liceului, noi, elevii, ne dădeam imediat la o parte din fața lor. Cum îi vedeam, ne lipeam de pereți, ne înclinam cu sfială și îi salutam. Iarăși, nu din cauză că ne-ar fi fost frică de ei. Nu pot să neg însă că erau și unii care ne insuflau teamă, fiind puțin mai răi, care ne mai și pocneau, fie la notă, fie mai „părintește”, atunci când considerau că e cazul. Alții însă erau pâinea lui Dumnezeu, nici vorbă să ne amenințe sau să se poarte urât. Nici măcar de ureche nu ne apucau, că așa era obiceiul pe atunci. Din contră, ne vorbeau numai cu „domnule”. Îmi aduc aminte de când eram în primul an de liceu, respectiv a cincea de astăzi, și profesorul de franceză Ghidu intra în clasă și zicea: „Bonjour messieurs, mes élèves!”. Eram pentru el domnii elevi! Vă dați seama că nici vorbă să ne fie frică de domnul Ghidu, dar tot nu mișca unul în fața sa, pentru că aveam o rușine și un respect deosebit față de omul acesta și de alții din corpul profesoral.
Întorcându-mă din nou la clădire, după ce intrai pe ușile de la Bulevard, se ajungea într-un hol cu niște coloane elegante, unde, de o parte și de alta, erau ușile către cancelaria profesorilor, către secretariat, către biroul directorului și așa mai departe. Drept în față, străbătând holul, era sala de festivități a liceului, care se asemăna cu orice teatru din țară, care nu era plană, ci în formă de amfiteatru. Avea fotolii capitonate, pereții bogați în fel de fel de decorațiuni și balcoane ample. Aici se țineau diverse conferințe sau spectacole. Tradiția era ca în fiecare an, înainte de vacanța de Crăciun, să se joace piesa Irozii. Băieții din clasele cursului superior se îmbrăcau în legionari romani, unul îl juca pe Pillat din Pont, altul pe Ana, altul pe Caiafa și tot așa. Apăreau pe scenă cu coifuri, cu scuturi și jucau piesele Viflaimul și Irozii. Tot ce îmi mai aduc aminte acum este o singură replică: „Iroade, poruncă prea-înălțate împărate: ia pe-aceștia trei și în temniță să-i bagi!”. Și tot din holul principal, cel cu coloane, se făceau câte un coridor în dreapta și în stânga, care duceau la cele două aripi ale liceului, una de sud, alta de nord, unde erau clasele, la parter și la etaj. Palatul vechi al liceului avea numai două niveluri: parter și etaj, dar înalte bine de tot. Din vechea clădire a rămas în picioare numai aripa de nord. Cea de sud a fost refăcută cu trei nivele, dar cu aspectul de epocă, ceea ce asigură o oarecare simetrie. Din păcate, fațada pe care am prins-o eu a dispărut, căci cea nouă, care se vede astăzi de la bulevard, este ce s-a reconstruit în stil funcționalist, în urma bombardamentelor din vara anului 1944.
(Lucian Vasile – Frumusețea României de altădată. Amintirile lui Alexandru „Puiu” Comănescu)
