S-a vândut Casa Radu Stanian! Așa, și?

Serios, de unde atâta revoltă? De ce știrile despre o posibilă tranzacție sună ca un prohod adus celei mai vechi clădiri de la bulevard? Și de ce atâta îngrijorare despre viitorul clădirii sau, mai bine, despre destinația ei de acum înainte? Pentru că până să ne îngrijorăm de viitorul său, atât din punct de vedere al existenței construcției, cât și al utilizării sale, pare că prezentul nu ridică neapărat atât de multe semne de alarmă. Asta ca să nu mai spun de trecutul ei, care ține mai degrabă de informații inexacte, precizări norocoase și speculații aproximative. Și pentru că tot veni vorba, de istorie, haideți să lămurim poate odată pentru totdeauna care este istoria casei Radu Stanian.

Casa Stanian este cea mai veche casă de pe Bulevardul Independenței din Ploiești!

În lista monumentelor istorice din Prahova, clădirea figurează la poziția 300, având codul PH-II-m-A-16273, iar ca datare „1850, 1930”. Ambele greșite! Ok, data construcției inițiale era poate mai dificil de stabilit: arhivele locale din acea vreme sunt extrem de sărace din cauza vicisitudinilor istoriei (bombardamente, cutremure, mutări, schimbări de regim politic etc). Din fericire, în urmă cu câțiva ani am reușit să achiziționez pentru colecția Asociației pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU) o parte semnificativă din arhiva documentară privată a casei, adică ceea ce a rămas de la familiile care au deținut casa. Iar pe baza acelor documente am inclus povestea întreagă a casei în volumul „Cel mai frumos Ploiești”, publicat de către AEDU în 2017. Conform actelor care poartă semnătura unor nume importante ale istoriei ploieștene, precum Radu Stanian sau C.T. Grigorescu, autorizația de construire a fost acordată în 1867 și casa a fost finalizată un an mai târziu, adică în 1868.

Ea nu arăta așa cum o vedem noi astăzi. Ajunsă într-o stare de conservare destul de precară, salvarea a fost reprezentată de achiziționarea ei în 1925 de Nicolae Constantinescu-Bordeni, un avocat și politician liberal. Acesta l-a însărcinat pe arhitectul Nicolae Șmina să o refacă, să o extindă și să o înfrumusețeze, iar Șmina a transformat-o într-un reper al arhitecturii neo-românești, lucrările fiind finalizate în 1926. Așadar, ca să rămână negru pe alb, în loc de „1850, 1930”, corect ar fi „1868, 1926”.

Amuzant este că în descrierea de pe site-ul de imobiliare de patrimoniu, unde a fost listată clădirea, pagină urmărită, de altfel, cu foarte mare interes în ultima vreme, se specifică faptul că acestă construcție a fost „reședința a trei primari”. Bun, „care sunt aceia?” este întrebarea firească. O dată îl avem pe Radu Stanian, cu trei mandate (februarie 1883 – iunie 1888, ianuarie – noiembrie 1890 și ianuarie 1896 – septembrie 1897). Al doilea este fiul său, Radu R. Stanian, cu un primariat destul de lung, între iulie 1907 și ianuarie 1911. Iar al treilea? „După Primul Război Mondial, casa este cumpărată de N. Constantinescu Bordeni, și el viitor primar al Ploieștiului”, zice descrierea preluată aproape unanim. Problema este că bietul Constantinescu-Bordeni și-o fi dorit el să ajungă primar, numai că liberalii săi gheorghiști, adică din facțiunea lui Gheorghe Brătianu, nu au ajuns niciodată la conducerea municipalității (și, sincer, nici nu aveau cum să o facă în Prahova, unde organizația principală era puternică și condusă aproape cu mână de fier de Petre Bejan). Iar informația se putea verifica printr-un simplă accesare a galeriei primarilor ploieșteni. Dar de-ajuns cu divagațiile istorice. Ironia face ca aserțiunea din descriere este corectă: al treilea primar care a deținut această clădire a fost mult prea puțin cunoscutul Alexandru Mișu, avocat, politician liberal și primar al orașului în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial.

Că am lămurit acum problema foștilor proprietari, trebuie să înțelegem un lucru:

Cum a ajuns Casa Radu Stanian un reper afectiv pentru ploieșteni?

Majoritatea ploieștenilor se referă la această clădire drept „fosta casă a căsătoriilor”, după destinația pe care a avut-o nu doar o bună parte a perioadei comuniste, dar și până prin 2007/2008, când a fost retrocedată. Retrocedată? Da, pentru că această clădire a fost proprietate privată, de când a fost construită ea, de Radu Stanian, și până când a fost furată de statul român (la acel moment controlat de comuniști) după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru că naționalizarea ei de către regimul comunist asta a însemnat: un furt. Ba mai mult de atât, proprietarul său de drept, Nicolae Constantinescu-Bordeni a fost arestat în 1952, la fel ca mulți alte persoane din elita interbelică a Ploieștiului, și, fără să fie judecat și condamnat, a fost trimis la Canal, experiență care l-a marcat definitiv și i-a adus sfârșitul în 1956. Iar după ce au furat-o, comuniștii au transformat-o mai întâi în sediul local al ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), iar abia ulterior în Oficiul de Stare Civilă. Fără îndoială, faptul vreme de aproape jumătate de secol, casa Radu Stanian a fost Casa Căsătoriilor a transformat-o într-un reper afectiv pentru majoritatea locuitorilor și nu numai. Realist vorbind: în familia fiecăruia din oraș este cineva apropiat care a spus „da” în salonul vechii clădiri. Și nu este deloc rău că s-a construit această legătură emoțională cu clădirea. Ba dimpotrivă, este un punct comun pentru ploieșteni, un reper care unește o comunitate destul de disparată și un simbol pentru o societate care, într-adevăr, cred că duce lipsă simboluri general (sau larg) acceptate.

Numai că emoția nu ține loc de drept de proprietate. Pentru că primele discuții au apărut la mijlocul anilor 2000, atunci când urmașii proprietarilor de drept au revendicat clădirea și au primit-o înapoi. S-a spus atunci că imobilul este „al orașului”. Afectiv? Fără îndoială, și al orașului! Legal? Al moștenitorilor celor cărora li s-a naționalizat clădirea de către regimul comunist. Așa că, dacă respectăm statul de drept și dreptul la proprietate, atunci tot ceea ce a fost luat de stat de după 1945 în mod ilegal trebuie returnat proprietarilor de drept. Apoi, bineînțeles, autoritățile (locale, județene, naționale, oricare ar fi ele) pot intra în discuții pentru achiziționarea ei. Iar dacă părțile ajung la un acord, foarte bine, legal intră în proprietate publică.

Drumul Casei Radu Stanian a fost unul diferit: a fost vândută unui fond de investiții care nu i-a mai dat o utilizare concretă. Cu alte cuvinte, clădirea a fost abandonată, iar în anii următori s-a degradat accentuat, devenind inclusiv adăpost pentru oamenii nevoiași. Pentru patrimoniul ploieștean, în mod evident a fost o pierdere. S-a pus foarte multă pasiune în discuțiile cu privire la achiziționarea ei de către autoritățile locale prin 2012–2013: s-au făcut comisii, s-au dat declarații, s-a discutat pe rețelele sociale și cam atât. Prin 2016, proprietarii de atunci se pare că au avut de gând să facă anumite lucrări de restaurare, dar nici aceste intenții nu s-au materializat. În tot acest timp, autoritățile locale s-au cramponat mai degrabă în explicații pentru „de ce nu se poate cumpăra” și nu au prezentat și vreo măsură prin care să-i constrângă pe proprietari să restaureze clădirea. Nici din partea societății civile nu a existat vreo presiune pe municipalitate, Consiliul Județean sau pe Direcția Județeană de Cultură (care, teoretic, ar trebui să protejeze monumentele istorice).

Și care este situația actuală?

Subiectul a explodat oarecum în ultimele luni, culminând cu vestea „alarmantă” că un om de afaceri prahovean este decis să cumpere clădirea. De ce alarmantă nu înțeleg. O explicație ar fi că nu ar mai fi a statului. Dar Casa Radu Stanian și acum este proprietate privată și a fost întreaga sa istorie, mai puțin intervalul în care a fost naționalizată de stat. La fel ca în multe alte situații, intervenția ilegală a regimului comunist, care a transformat o clădire privată într-o clădire cu destinație publică a creat falsa impresie că uzul ei privește întreaga societate. Și că întreaga societate trebuie să aibă un cuvânt de spus asupra modului în care clădirea este folosită. Dar ea este proprietate privată, nu publică. Dar facem din acest punct de vedere un principiu, atunci oare nu ar trebui societatea să își dea cu părerea asupra uzului fiecărei reședințe? Și nu doar cele vechi, ci, teoretic, oricare. Nu în ultimul rând, fiind proprietate privată, nu văd de ce este o obligație să fie deschisă publicului. Faptul că, într-o vreme, avut acest statut (încă o dată, în urma unei intervenții brutale a regimului comunist) nu înseamnă că, obligatoriu, și acum trebuie să fie la fel.

Bun, dar este monument istoric: corect, dar în cazul acesta cred că presiunea ar trebui pusă pe instituțiile care trebuie să protejeze monumentele istorice și să conlucreze cu proprietarii (privați ori de stat) pentru prezervarea acestor construcții de patrimoniu. Pentru că o asemenea presiune din partea societății civile nu ar fi fost doar în beneficiul Casei Radu Stanian, ci al tuturor monumentelor istorice din Ploiești. Poate așa nu s-ar mai fi prăbușit Casa Ilie Lumânăraru. Poate așa nu s-ar mai fi demolat recent una dintre cele mai vechi școli din Ploiești. Poate așa nu s-ar mai acoperi cu meshuri publicitare monumentele istorice de la kilometrul zero al orașului. Sau poate nu, cine știe.

„Dar o să o cumpere privatul!”. Așa, și? În urmă cu un secol, un privat, pe numele lui Nicolae Constantinescu-Bordeni, a salvat Casa Radu Stanian de la degradare totală și i-a dat o nouă strălucire. Ba mai mult, faptul că era reședința unui politician local atât de important a pus capăt discuțiilor din interbelic cu privire la expropierea și demolarea construcției pentru că nu era aliniată la Bulevard. Cine știe, dacă nu era proprietatea municipalității și nu beneficia de lucrările din 1926, nu este exclus să fi avut suficientă greutate argumentele demolării, pentru înfrumusețarea Bulevardului, iar noi astăzi să fi vorbit de Casa Radu Stanian ca de o clădire existentă altădată în Ploiești și dispărută de aproape o sută de ani.

„Să o cumpere Primăria și s-o restaureze!”. Aceasta este una dintre ideile pe care, recunosc, că nu le înțeleg. Sau, ca să întreb și eu ca Parizianu lui Marin Preda: „pe ce te bazezi?”. Fără a pune la îndoială profesionalismul și buna credință a unor oameni din administrația locală (pe care îi cunosc și sunt absolut convins de capacitățile, de onestitatea și de intențiile cât de se poate bune cu privire la munca lor), ce argumente stau la baza acestei păreri? Ce exemple de bună practică în privința prezervării monumentelor istorice avem din partea administrației publice? Ar fi Casa Luca Elefterescu, actualul Muzeu al Ceasului, care ține de Consiliul Județean. Altceva? Și, din nou, aici nu este vorba de oameni concreți sau de grupuri ori partide politice. Nu, este vorba de eficiență: statul niciodată nu a fost și mi-e teamă că nici nu va fi un bun administrator. Pe când un privat va avea interesul, în primul rând financiar, să-și eficientizeze baza materială și să-și crească profitul. Iar dacă scopul economic este dublat și de un nivel cultural adecvat și de un respect pentru patrimoniul local, atunci există o șansă ca acea proprietate să fie restaurată și pusă în valoare. Și există câteva exemple de bune practici ale investitorilor privați: Casa Ștefan Niculescu, astăzi Centrul Cultural „Sfântul Antim Ivireanul” de pe Bulevard; Casa Ghiță Stoenescu, fosta Policlinică cu Plată, de la Rondul I; Casa Cloaje, astăzi restaurant și sediu de bancă. Într-adevăr, sunt și multe clădiri de patrimoniu în proprietate privată care nu îngrijite așa cum trebuie, dar, una peste alta, atunci când se trage linie, cred că balanța este în favoarea privatului.

Nu-l cunosc pe noul proprietar al casei (asta dacă, într-adevăr, tranzacția s-a finalizat) și nici nu știu care sunt intențiile sale și, bineînțeles, nici dacă se va ține sau nu de ele. Trecerea de la un proprietar la altul nu este o garanție că lucrurile se vor schimba. M-aș bucura să fie renovată și cred că, indiferent dacă va fi deschisă publicului sau va fi utilizată în scop privată, o Casă Radu Stanian consolidată și restaurată va fi un câștig pentru întreg orașul.