Pentru că poate uităm (prea) repede trecutul, în ultimii ani au apărut mai multe volume colective de memorii despre viața cotidiană în comunism. Una dintre cele mai interesante cărți de acest fel este Și eu am trăit în comunism, publicată sub coordonarea Ioanei Pârvulescu. În paginile sale am avut surpriza să găsesc o mărturie a lui Mircea Vasilescu despre un protest timid, dar deosebit de curajos în contextul epocii, care a avut loc la Ploiești:
Să fi fost prin iarna lui 1979, în februarie-martie. Eram elev de liceu, la Ploiești. Stăteam într-un bloc în cartierul Ploiești Nord, lângă ceea ce tot ploieșteanu` cunoaște sub numele de Complexul Mare. (de ce se numește așa? Pentru că, evident, la o stație mai încolo, tot în Ploiești Nord, se află Complexul Mic.)
Într-o duminică dimineața, pe la 8, m-am dus să iau pâine. Nu prea era nimeni pe stradă și eu mergeam somnoros, fredonând în minte nu mai știu, vreun Pink Floyd (că așa făceam pe atunci, cântam în cap ce ascultasem cu o seară înainte). M-am trezit brusc din somnoroșenie și am uitat to brusc de Pink Floyd când am ridicat ochii din pământ și am văzut, pe peretele de lângă farmacia nr. 8 care funcționa în cadrul complexului (avea aceleași număr ca școala generală la care învățasem, și pe atunci credeam că farmaciile și școlile sunt numerotate în paralel, așa, ordonat, frumos, pe cartiere), un manifest. Un bilețel lipit pe perete pe care scria „Jos Ceaușescu!”. Și mai scria ceva, cred că „să ieșim în stradă” sau „să protestăm” sau ceva asemănător. Dar nu mai știu exact. Nu pentru că a trecut mult timp de atunci, ci pentru că, în clipa când am văzut bilețelul, mi s-a făcut frică și am șters-o de-acolo cât am putut de repede. M-am speriat de mine, de faptul că văd cu ochii mei așa ceva. M-am uitat în jur, nu era nimeni, și m-am depărtat în grabă.
Toată ziua m-am gândit la manifestul ăla. Nu prea pricepe cum de-a ajuns acolo. știam că totul e supravegheat. Ascultasem pe atunci Europa Liberă, normal (ce-i drept, mai mult muzică). Auzisem de încercările de a protesta împotriva regimului. Dar să văd la mine în cartier, cu ochii mei, un bilețel pe care erau scrise de mână (cu litere de tipar stângace, probabil omu` își stâlcise intenționat scrisul, m-am gândit eu) niște cuvinte împotriva lui Ceaușescu mi se părea de necrezut. Am învățat toată ziua – mă pregăteam pentru faultate. Dar nu-mi puteam lua gândul de la ce văzusem. Am asculta seara Europa Liberă, că poate o zice ceva despre vreun manifest sau vreo mișcare în Ploiești. Nimic.
A doua zi dimineață am pornit spre școală. M-am dus să văd dacă bilețelul mai era acolo. Bineînțeles că nu mai era. M-am uitat în jur: oamenii treceau pe-acolo, fiecare la treaba lui. Normal, ce altceva să facă? Dar pe trotuar, umblând agale în sus și în jos, cu mantaua regulamentară cam decolorată, era un milițian grăsuliu și cu o față de bleg. I-am povestit la școală unui coleg ce văzusem (eram prieteni, aveam încredere în el). Mi-a zis că fac mișto de el. N-am priceput de ce, atunci. Am priceput mai târziu.
Când m-am întors de la școală, am trecut iar pe acolo. Milițianul nu mai era pe trotuar. Era în farmacie, probabil i se făcuse frig, se plictisea și intrase la căldură, să mai schimbe o vorbă cu farmacistele.
Îmi părea rău că plecasem după trei secunde, fără să citesc pe-ndelete manifestul, ca să am și eu satisfacția deplină că uite, domnule, se poate. Mi s-a părut caraghios: adică regimul trimite „la locul crimei”, să aștepte reîntoarcerea vinovatului, un milițian grăsuliu și bleg? Atât? Mi-a venit să râd. (M.V.)
Sursă: Ioana Pârvulescu (editor), Și eu am trăit în comunism, editura Humanitas, București, 2015, pp. 121 – 122
