Amintirile despre Ploieștiul lui Caragiale sunt destul de puține, așa că descoperirea oricăror memorii care reconstituie lumea ploieșteană din urmă cu un veac și jumătate reprezintă o surpriză plăcută. Iar când autorul este un străin care privește debarasat de perspectiva autohtonă, atunci informațiile sunt cu atât mai atractive. Englezul James William Ozanne a trăit în România între 1870-1873, având o funcție în reprezentanța diplomatică a Regatului Unit la București, iar volumul său memorialistic despre perioada petrecuta în statul aflat sub conducerea tânărului domnitor Carol a fost publicat în 1878, în contextul Conferinței de la Berlin, cuprinzând o mulțime de informații interesante. Printre acestea, câteva rânduri vizează Ploieștii și le vom prezenta și analiza mai jos:
Ploieştiul este capitala judeţului Prahova. Localitatea se află în apropierea căii ferate şi are 33.000 de locuitori. Comerţul este bine dezvoltat; oraşul are şcoli de seamă şi un spital foarte bun. (p. 99)
Observațiile sale sunt foarte pertinente și, în mare măsură, corecte: calea ferată la care se referă este cea care urma să lege capitala de Transilvania, pe Valea Prahovei, iar comerțul era, într-adevăr, principala activitate economică din oraș, industria de petrol luând avânt abia după 1880. Când se referă la „școli de seamă”, Ozanne trebuie să se fi gândit la Liceul de băieți „Sfinții Petru și Pavel” și la unele institute private sau școli primare, deoarece alt liceu public încă nu exista (abia peste doi ani se va înființa Liceul de fete Despina Doamna). Cât despre spital, nu este deloc greu de identificat, deoarece, în 1872, exista unul singur: Spitalul Boldescu aflat sub patronajul Eforiei Civile (istoricul său îl puteți citi aici). Surprinzător, poate, este faptul că britanicul aproximează destul de exact populația orașului: 33000 de suflete, în condițiile în care știm că, oficial, la 1881 existau puțin peste 31000 de mii de locuitori. Dar dincolo de datele prezentate din diferite surse, Ozanne relatează destul de subiectiv și vizita pe care a făcut-o la Ploiești:
În vara anului 1872, fiind slăbit de febră, am fost sfătuit să merg câteva săptămâni în Transilvania, ca să schimb aerul. Am făcut iute pregătirile pentru călătorie şi, în scurt timp, mă aflam în tren, en route spre Ploieşti. Ţinutul prin care am trecut, în drumul de la Bucureşti la Ploieşti, era mai degrabă arid şi pustiu, aşa că nu mi-a părut rău când, la capătul a trei ore, am ajuns la destinaţie. Am mers de îndată la cel mai bun hotel din oraş şi, după cină, m-am grăbit să descopăr locul în care ajunsesem. Auzisem poveşti nemaipomenite despre atracţiile pe care le putea oferi Ploieştiul, dar n-am găsit nici măcar una. Oraşul era format mai mult din cocioabe şi doar pe alocuri se mai putea vedea câte o casă prezentabilă. Populaţia părea alcătuită în întregime din porci, care umblau ţanţoşi pe străzi, stăpâni absoluţi a tot ce puteau cuprinde cu privirea. Aşadar, nu rămânea nimic de făcut. Erau, desigur, câteva orchestre de lăutari scârţâind din viori, spre încântarea câtorva amploaiaţi (funcționari – n.m.) plini de voioşie. Cum petrecerea nu era pe gustul meu, m-am întors la hotel. Camerele erau îngrozitor de murdare, iar aşternutul de pe patul meu fusese neîndoielnic folosit luni de-a rândul. Aşa cum obişnuiam, mi-am întins pledul deasupra şi m-am bucurat de câteva ore bune de odihnă, întreruptă doar la miezul nopţii de un servitor plin de zel, care, potrivit obiceiului autohton, se arăta înduioşat de singurătatea mea. Ploieştiul era ca un cuptor, aproape la fel de cald ca Bucureştiul, aşa că n-am regretat deloc când seara următoare m-a găsit instalat confortabil în diligenţă, en route spre Braşov, sau Kronstadt. (pp. 149-150)
Primul detaliu care mi-a sărit în ochi a fost durata călătoriei de la București la Ploiești, însă trebuie avut în vedere că linia ferată încă nu fusese dată în folosință, iar transportul se făcea cu diligența. Imaginea pe care englezul o avea despre Ploiești confirmă într-un fel mitul orașului lui „ce bei?”: atracții renumite, tarafuri și chef de petrecere. Aspectul urbei era încă tributar influențelor balcanice (sporite de comunitatea bulgărească venită cu patru decenii mai înainte), dar și a sărăciei unui târg relativ tânăr dintr-o țară recent unificată și care se afla, la acel moment, sub suzeranitate otomană. Din păcate, Ozanne nu specifică și numele hotelului, dar bănuiesc că acesta trebuie să se fi aflat mai degrabă pe strada Franceză, în apropiere de Primăria veche, atunci recent inaugurată, decât pe strada Romană ori pe Unirii. Aș crede, așadar, că memorialistul englez a tras la Hotelul Concordia (foto-stânga), ridicat la 1870 (deci cu numai doi ani mai înainte), pe locul căruia astăzi este blocul P+3 din zona pietonală, în rând cu blocul ACR. Dar, bineînțeles, e o simplă speculație. Cât despre murdăria din camera de hotel, acest lucru avea să fie amintit și de majoritatea corespondenților străini care au venit la Ploiești cinci ani mai târziu, cu prilejul Războiului Ruso-Româno-Turc (sau de Independență, după cum îl cunoaștem noi), semn că pe atunci orașul nu excela la acest capitol.
