„La ora 6:30, ora României (7:30 la Benghazi), primul avion decola spre Ploiești. Ziua aleasă de strategii militari nu era una întâmplătoare – duminica majoritatea muncitorilor aveau liber, iar un atac asupra rafinăriilor ar fi făcut un număr mai mic de victime în rândul civililor. Atacul urma să fie dat în zbor razant, sub 100 de metri, pentru ca avioanele să fie detectate cât mai târziu, să nu se piardă astfel elementul-surpriză. Datorită liniei pământului, radarele Freya și Wurzburg nu puteau detecta decât aparatele de zbor care zburau la înălțime medie și mare. În plus, un raid la foarte joasă înălțime ar fi asigurat o acuratețe mult mai mare în lansarea bombelor, dar și imposibilitatea folosirii tunurilor de antiaeriană, care erau proiectate să doboare avioanele care zburau la câțiva kilometri altitudine, nu la câteva zeci de metri. Pe de altă parte însă, bombardierele deveneau vulnerabile la orice armă pe care apărătorii o puteau utiliza – de la tunuri rapide la puști și chiar pistoale.Centrala de pândă supranumită „Tiger”, care coordona apărarea antiaeriană a regiunii petrolifere românești, a fost înștiințată de existența unei mari formațiuni de B24 încă de la puțin timp după decolare . La Ploiești lumea se îndrepta spre biserici, unde se săvârșeau Sfânta Liturghie. În timp ce preoții tămâiau naosul bisericilor, iar stranele răspundeau cu glas bizantin, motoarele Pratt&Whitney tremurau deasupra teritoriului iugoslav. Ținta rămânea în continuare o enigmă. În momentul în care valurile de avioane au virat spre dreapta, intrând în spațiul aerian bulgar, obiectivul a devenit clar: Bucureștii ori Valea Prahovei aveau să aibă parte de primul bombardament serios din partea aliaților. La toate centrele de apărare antiaeriană din Câmpia Munteniei s-a dat alarma care anunța pericol aerian. Alfred Gerstenberg, herr Protektorul orașului, înștiințat de formațiunile care se îndreptau spre România, părăsi vila sa din Timișul de Sus și porni în viteză pe Valea Prahovei, pentru a ajunge la Centrala Tiger de unde ar fi trebuit să coordoneze apărarea.
Primul val de avioane a trecut Dunărea la 13:08. Un minut mai târziu, sirenele au început să sune alarma în Ploiești, militarii germani alergau pe străzile orașului pentru a porni butoaiele de ceață artificială , iar tunarii, deja instalați în pozițiile de tragere, se pregăteau să ia în vizor primele bombardiere care ar fi apărut pe cerul orașului. Avioanele ar fi trebuit să vină pe ruta Pitești–Târgoviște–Florești, de unde ar fi trebuit să atace orașul, venind prin nord și părăsindu-l prin sud. O decizie personală a pilotului Killer Kane a făcut ca ultimele trei grupuri de avioane să rămână în urmă deasupra Peninsulei Balcanice. În schimb, primele două au zburat conform planului, până când au făcut o eroare fatală, realizând virajul la dreapta prea devreme, mergând cu toată viteza spre București. Un singur avion din avangardă a respectat traseul și s-a trezit mergând de unul singur spre orașul fortificat. Aparatul de zbor Brewery Wagon se îndrepta, conform indicațiilor primite la Benghazi, spre nordul Ploieștilor. În același timp, grupurile care rămăseseră în urmă își continuau drumul nedetectați spre obiectiv. La centrala Tiger tensiunea atinsese cote paroxistice. Radarele nu găseau decât aviația de vânătoare româno-germană, care fusese trimisă la 4500–5000 de metri să înfrunte un inamic despre care se știa că zbura deasupra României, probabil spre București ori Ploiești, dar care nu putea fi detectat. Zborul la foarte joasă altitudine și tăcerea radio făceau formațiunile B24 indetectabile. Tensiunea a fost spartă în momentul în care a fost interceptat mesajul audio prin care se cerea avioanelor din primele două grupuri să vireze spre nord și să atace dinspre sud Ploieștii, bombardând orice țintă le-ar fi apărut în fața ochilor.
Trăgătorii erau deja la posturi, pregătiți de ripostă. Proiectilele așteptau să fie trimise în înaltul cerului. Baloanele cu hidrogen se ridicau în aer, ca niște curse pentru inamicii așteptați . Deodată, tunurile de antiaeriană de la Păulești au început să tragă. Imediat și celelalte tunuri din zona de nord-vest a Ploieștilor căutau o țintă undeva foarte aproape de nivelul solului. Brewery Wagon zbura singur deasupra fortăreței Ploiești, fiind primul avion american care sosise deasupra țintei în timpul bombardamentului Tidal Wave. La câteva secunde după ce ajunsese deasupra zonei de nord a orașului, un proiectil a lovit aparatul de zbor, iar unul dintre motoare a explodat. Avionul se târa deasupra caselor, trecând aproximativ peste Calea Câmpinii, Piața Unirii și Bulevardul Independenței, în timp ce antiaeriana căuta să îl doboare. Ajuns în apropierea podului de piatră de lângă Gara de Sud, prin trapa deschisă au fost aruncate primele 6 bombe asupra uzinei de armament Concordia. Două au explodat imediat, iar celelalte 4 aveau temporizare de o oră și jumătate . Părăsind orașul, bombardierul în agonie a fot luat în primire de avionul de vânătoare al lui Willy Steinmann, unul dintre așii aviației germane, și doborât în apropiere de Tătărani, puțin mai la sud de Pavilionul de Expoziție.O parte dintre avioanele care veneau dinspre București, au virat ușor spre dreapta și s-au îndreptat spre Rafinăria Româno-Americană, încercând să evite tirul puternic de antiaeriană. Spre surprinderea lor, nici în zona de est a orașului, dincolo de Dâmbu, riposta nu a fost mai slabă, așa că au fost nevoite să își arunce bombele în afara rafinăriei, reușind totuși să distrugă parcul de vagoane.
”Ai grijă, Doamne, de robii Tăi de la Ploiești”
Centrul de comandă de la Otopeni se afla în derută, panica se instalase. Ploieștii păreau să fie atacați de la sud, de la vest și din nord. Zeci de avioane se îndreptau din cele 3 direcții spre orașul păzit de tunurile de antiaeriană, de ceața artificială și de baloanele de protecție înălțate în aer. Aviația de vânătoare fusese trimisă prea devreme și prea sus, așa că nu interceptase inamicul și, mai mult de atât, combustibilul era pe final.
Imediat ce au intrat în aria de bătaie a tunurilor, avioanele americane a fost atacate cu ferocitate. Artileristul Ion Popa, care făcuse parte din echipa tunului ce avea să doboare bombardierul Euroklydon își amintea mai târziu în fața lui Ioan Grigorescu: „[…] ne-am trezit cu ei zburând peste capetele noastre, și nu oricum, ci cu niște căsoaie înaripate, niște coloși ce înaintau unduind după relieful terenului și își căscau trapele de sub compartimentul bombelor [..]. Ocheam la vedere, obuzele explodau în carnea avioanelor, niciodată nu mi-aș fi închipuit că se putea și așa ceva, adică «ăia» trăgând direct în noi cu mitralierele, de la cincizeci de metri înălțime, ca într-un duel dement, chiar așa, d-e-m-e-n-t, că le zăream chipurile, domnule, prin hublourile de pexiglas, și ei le vedeau pe ale noastre, numai că avioanele lor păreau indestructibile, auzi, domnule, in-des-truc-ti-bi-le, așa că uitându-mă la ei, m-am rugat lui Dumnezeu: «ai grijă, Doamne, de robii Tăi de la Ploiești!»” .
În infernul de deasupra orașului, avioanele își croiau drum prin salvele de tunuri antiaeriene, ripostând la rândul lor cu mulțimea de mitraliere de la bordul aparatelor de zbor. Bombe cădeau încontinuu, explozii se auzeau la toate periferiile. „Nu credeam că vreunul dintre noi va scăpa viu dintr-un asemenea infern”, mărturisea după ani unul dintre piloții americani. Fără să știe, aviatorul zbura poate peste casa de pe strada Mihai Bravu, unde locuia Gheorghe Constantin, un băiat de 10 ani. În timpul bombardamentului, copilul nu a mai fugit spre unul dintre adăposturile din apropiere, ci a stat minute în șir în același loc unde îl găsise începutul raidului: „Mi-aduc aminte că am rămas cu mâna înțepenită pe clanța ușii. De ce? De frică” . În tot acest timp, dincolo de liniile de cale ferată, rafinăria Astra Română se mistuia sub detonațiile bombelor aruncate mai devreme. În partea de vest, Columbia–Aquila ardea în întregime din cauza incendierii parcului de rezervoare de petrol din apropierea Gării de Vest. O formațiune de avioane s-a desprins de grupul principal și s-a îndreptat de Vega, unde a lansat bombe și a mitraliat instalațiile. Petrolul a început să țâșnească prin fiecare gaură lăsată de gloanțele americane.Apărarea antiaeriană trăgea cu toate gurile de foc disponibile. Mașinăria de război nemțească pornise și unul dintre elementele surpriză: trenul blindat cu tunuri antiaeriane, poreclit de soldați „Omida de oțel”. Cu toate că părea un marfar obișnuit, în caz de nevoie, acoperișul vagoanelor glisa, lăsând cale liberă celor 30 de tunuri de diferite calibre. Omida a întâlnit bombardierele pe calea ferată din partea de apus a orașului, între Gara de Vest și cea de sud. Mergând paralel cu bombardierele, între tren și cele câteva B24 s-a purtat unul dintre cele mai dure schimburi de focuri. Avioanele erau lovite în plin și grav avariate. Mitralierele de la bordul aparatelor B24 își îndreptaseră tirul spre tren, dar gloanțele ricoșau în blindaj sau ratau ținta. Câștig de cauză au avut însă americanii, după ce unul dintre avioane a reușit să arunce o bombă în fața locomotivei, ceea ce a dus la deraierea garniturii. Bombardierele și-au continuat drumul spre Astra Română și Orion, care deja erau în flăcări.
Dintre toate avioanele care zburau deasupra Ploieștilor, venind parcă din toate direcțiile, o soartă aparte a avut bombardierul Josa Carioca. Venise dinspre București, își lăsase bombele pe Astra Română și apoi, survolând orașul, urma să întoarcă spre sud. Lovit de antiaeriană, cu cablurile de direcție secționate, epava fumegândă nu mai putea fi controlată. Zburând peste Calea Rudului, aparatul B24 atinge câțiva stâlpi de telegraf și se prăbușește pe una dintre clădirile închisorii din Ploiești. Înăuntru, tânărul Tache Rodas, închis pentru apartenență la Frățiile de Cruce legionare, deveni martor la infernul declanșat: „a căzut pe a doua cameră de unde eram noi și erau 73 de femei… au murit. Vinovat a fost directorul închisorii și conducerea, că noi am vrut să le salvăm, că țipau la geamuri, că nu ardeau încă… «nu, nu, că voi vreți să evadați»… Eu am văzut, de necrezut, cum arde omul… ca o lumânare, dom`le, și se închina că a scăpat, habar n-avea că arde…” . Revenirea din șoc
La ora 14:10, ultimul bombardier părăsea Ploieștii, în zgomot de tunuri de antiaeriană și cu aviația româno-germană pe urmele sale. Avioanele americane se îndepărtau cât mai repede de orașul atacat, dar într-o dezordine evidentă și cu fuzelajele găurite de rafalele trase de apărători. Orașul fusese în general cruțat, mai puțin câteva zone rezidențiale de periferie și puncte izolate din interior. Singurul loc în care se înregistraseră numeroase victime era penitenciarul, unde o parte de clădire fusese transformată în moloz cu miros de cauciuc ars și de cadavre carbonizate. La școala primară de fete de pe strada Bolintineanu căzuse o bombă, însă o echipă de premilitari împreună cu pompierii au reușit să stingă flăcările ce cuprinseseră acoperișul .
Linia de cale ferată care lega Bucureștii de Brașov, trecând prin Ploiești Vest era întreruptă și avea să fie repusă în funcțiune abia luni după-amiază, așadar la mai mult de 24 de ore după bombardament . Distrugerea drumului de fier din jurul Ploieștilor nu a afectat numai orașul, ci întreaga regiune, efectele fiind simțite mult mai acut în capitală. „Populația este dezorientată și îngrozită”, menționa un raport redactat la trei zile după Tidal Wave. „Dacă de pe urma unui bombardament care s`a limitat la distrugerea pe o mică lungime a liniei ferate București-Ploești, Capitala a rămas fără pâine și petrol, se pune întrebarea ce s`ar întâmpla în cazul nenorocit când Capitala însăși ar fi vizată de aviația anglo-americană” . Răspunsul urma să vină pe 4 aprilie 1944.
Cele mai mari ravagii le făcuseră bombele explosive, care însă nu de puține ori nu explodaseră, pentru că fuseseră lansate de la foarte joasă înălțime. Efectul fusese însă compensat de bombele cu explozie întârziată care produseseră surprize în rândul echipelor de stingere a incendiilor, provocând totodată și o serie de victime în rândul românilor și germanilor. În schimb, bombele incendiare au avut un impact real numai acolo unde au căzut pe structuri de lemn, pe care le-au aprins. Alte cazuri în care aceste proiectile și-au îndeplinit scopul au fost atunci când au căzut pe instalații găurite și din care curgea lichid inflamabil sau atunci când le-au penetrat prin propria greutate (de maximum 5 kg). Alte distrugeri au fost cauzate de tirul mitralierelor de la bordul avioanelor, care au găurit rezervoarele și instalațiile rafinăriilor, provocând și incendierea lor . În total, avioanele americane au aruncat 520 de bombe explozive și 4343 incendiare, dintre care peste 1100 nu s-au declanșat . Baloanele ridicate în aer nu au avut efectul scontat, din cauză că erau prea vizibile în lumina zilei, dar și pentru că au fost prea puține ca să creeze o perdea împotriva avioanelor . În schimb, lipsa ceții artificiale a fost în avantajul apărării antiaeriene care a putut astfel urmări și lovi cu precizie avioanele inamice, doborând 20 din cele 36 de bombardiere pierdute de americani în urma atacului de la 1 august 1943 asupra Ploieștilor. Pagubele în perimetrul rafinăriilor ar fi fost mult mai mari dacă nu ar fi existat zidurile de protecție din jurul rezervoarelor de petrol și al instalațiilor, care și-au îndeplinit cu succes rolul de a opri schijele să provoace și alte distrugeri.
Raidul american a scos în evidență și alte lipsuri ale apărării orașului Ploiești. Venit la câteva ore după bombardament, mareșalul Antonescu a fost neplăcut surprins de situația modernului spital Schuller–Sfetescu, din apropierea închisorii devastate. Medicul șef încă nu se prezentase la post, răniții stăteau și câte doi într-un pat, cei care suferiseră arsuri nu primiseră tratamentul corespunzător pentru că nu erau suficiente medicamente, iar cei internați trebuiau să se lupte atât cu durerile interioare, cât și cu păduchii din clădire . În plus, la anunțarea alarmei, majoritatea locuitorilor nu s-a adăpostit, crezând că este o altă alarmă falsă sau un simplu exercițiu educativ. Mulți dintre răniți aveau urme de schije, semn că exploziile îi găsiseră în afara tranșeelor sau adăposturilor betonate. Nici după bombardament, comportamentul locuitorilor nu se înscria în normele de apărare pasivă pe care autoritățile tot încercau să le transmită civililor în ultimii ani. La rafinăria Astra, echipele de pază lipseau, iar oamenii curioși erau strânși în jurul bombelor neexplodate, care puteau să se declanșeze oricând .”
Preluarea articolului de către mass-media se poate face în limita a maximum 300 de caractere (cu tot cu spații) și o imagine, cu link activ către această postare.
TIDAL WAVE – Bombardamentul de la 1 august 1943 asupra Ploieștilor
