De ce s-ar fi demolat oricum în jurul Halelor Centrale

Am (re)descoperit recent o poză într-o publicație din 1936 care surprinde o perspectivă mai puțin cunoscută a centrului orașului Ploiești:

Este o imagine care arată că unele schimbări urbanistice s-ar fi petrecut oricum, indiferent de regimul politic. Ridicarea Halelor Centrale, în intervalul 1930-1935, a dus la o reconfigurare radicală a situației din jurul său. Construcțiile de pe străzile laterale, Vasile Milea (după numele actual) în stânga și Griviței în dreapta, nu erau aliniate față de nou realitate impusă de apariția halelor. Ba mai mult, în cazul celor două construcții de pe latura nordică, acestea se aflau mult prea aproape de Halele Centrale, nu doar obturând circulația, ci și eliminând posibilitatea unei perspective adecvate asupra edificiului gândit de Toma T. Socolescu. Așa că aceste clădiri urmau să dispară, potrivit planurilor de sistematizare elaborate în a doua jumătate a perioadei interbelice. Mai exact, este vorba de imobilele marcate cu roșu:

Poate și mai clar se vede pe o fotografie aeriană din 1941, imagine aflată în arhiva AEDU, cota FD-105-6:

Bun, ce anume ar fi trebuit demolat? În primul rând, imobilele de pe strada Vasile Milea (folosesc denumirea actuală, ca să fie mai simplu de reperat). Și da, nu pare să fie o singură clădire, ci două imobile parter plus etaj și mansardă:

Imagine din arhiva AEDU, cota FD-2-4
Imagine din arhiva AEDU, cota FD-3-7

În cealaltă parte, pe strada Grivița, au fost o serie de clădiri, dintre care două se remarcau: o construcție modestă pe colțul cu strada Emile Zola și o altă clădire, cu etaj, ceva mai în spate:

Imagine din arhiva AEDU, cota FD-2-4

Norocul de moment al acestor clădiri a fost războiul, care a sistat în mare măsură planurile de sistematizare. Construcțiile aveau să fie demolate abia la sfârșitul anilor 50, în cadrul primei etape de sistematizare a centrului Ploieștilor. În urma acelor lucrări, străzile au fost îndreptate și s-au ridicat blocuri P+4 aliniate față de Halele Centrale.

Așa că acesta este un exemplu care invită la o oarecare reflecție și prudență în analiza modificărilor urbanistice din perioada comunistă. Există în unele situații o abordare foarte pătimașă, în care autoritățile de după 1945 sunt blamate pentru orice demolare a clădirilor istorice din oraș. De multe ori, pe de drept cuvânt: procesul de sistematizare al Ploieștilor a fost în bună măsură un veritabil „culturicid”, prin care memoria locală a fost pur și simplu anihilată, iar patrimoniul istoric distrus cu totul. Dar au fost și cazuri în care autoritățile comuniste, în mod conștient sau din coincidență, au pus în practică planurile celor din interbelic. Iar lucrările din jurul Halelor sunt un bun exemplu în acest sens. Așa că e bine totuși să cunoaștem încărcătura istorică a fiecărui loc pentru a putea înțelege de la caz la caz transformările orașului.

Iar în încheiere, o să las mărturia lui Gottfried Wild din volumul „Cât de frumos poate fi un oraș urât” (primul titlu din colecția Memento publicată de AEDU), care a fost martor la demolările de pe strada Grivița:

 

Odată, într-o seară de vară, eram cu tatăl meu prin oraș, în căutare de alimente – să fi fost poate prin 1964. Nu mai știu sigur. Dar era atunci când „sistematizarea” ajunsese până la Hale, până în strada Grivița, o laterală din dreapta Halelor și pe care mai existau încă vechile case. Pe colțul străzilor Grivița și Emile Zola fusese cândva o cârciumioară (ce altceva?), între timp transformată în locuință. Pe vechile vederi ale Ploieștiului, mai ales pe cele aeriene, căsuța în cauză încă mai poate fi descoperită. Numai că, pe atunci căsuța intrase deja în demolare, iar în seara aceea șantierul era împânzit cu oameni. Și cu miliție. Ceva nu era în regulă. Toți stăteau și căscau gura către zidurile știrbe ale ruinei și șușoteau. Femeile își țineau mâinile la gură, în semn de necaz sau de teamă. Semn rău. Ne-am amestecat și noi printre gură-cască. Într-un fel, nu mai știu cum, am ajuns la o margine a masei de oameni care-l înconjura pe un bătrânel mic și îndesat, sprijinit de o bicicletă. Toți îi ascultau vorbele, iar el se pusese în poză, probabil unica ocazie din viața lui de a-și regiza o „ieșire în public”. Ce povestea bătrânelul cu voce gravă, ușor tremurândă, susținută de gesturi la fel de grave și cu o privire de superioritate netă? Către seară, muncitorii însărcinați cu demolarea ajunseseră în pivnița casei și se apucaseră să dărâme niște ziduri. La un moment dat, într-o fostă nișă, au descoperit cadavrul mumificat al unui soldat în uniforma Armatei Regale. Bătrânelul povestea că soldatul venise pe neanunțate de pe front, în concediu, acasă, și își găsise nevasta în pat cu altul. Vechea poveste… Din cearta și hărțuiala care au urmat, s-a iscat o bătaie violentă, la finalul căreia amantul soției l-a ucis pe soldat. Profitând de faptul că țara se afla în plin război, cei doi complici l-au zidit pe mort într-o nișă a pivniței, plecând în mod logic de la premisa că, în condițiile de atunci, nimeni nu va face cercetări mai profunde în urma dispariției soldatului. Ipoteza s-a adeverit un timp. Ani mai târziu, fosta soție se mutase la București, sperând că tragedia din timpul războiului nu va ieși niciodată la suprafață. Numai că „sistematizarea” comunistă i-a jucat o festă, până la urmă. De unde cunoștea bătrânelul acele amănunte nu am aflat niciodată, eu doar redau tot ceea ce a povestit el atunci, pe când stăteam, ca și ceilalți gură-cască, cu urechile ciulite la maximum, înregistrând fiecare cuvânt!

De ce s-ar fi demolat oricum în jurul Halelor Centrale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *