Cum era văzut Ploieștiul de un ziarist brașovean în 1914

Am descoperit recent, într-un ziar din 1914, o descrierea destul de subiectivă a orașului făcută de un ziarist român din Brașov. Acesta venea din Transilvania – aflată la acel moment în Imperiul Austro-Ungar – și se îndrepta către Vălenii de Munte, pentru a participa la cursurile universității lui Nicolae Iorga. Cum nu exista legătură feroviară directă între Brașov și Văleni, ziaristul și colegul său au fost nevoiți să schimbe trenurile în Gara de Sud din Ploiești (cea de vest încă nu apăruse, iar mai multe despre gările ploieștene puteți citi în articolul „Câte gări au Ploieștii”), având însă un răgaz de câteva ore să viziteze orașul. Care a fost părerea sa despre Ploieștii lui 1914?

„Ploiești… Trebuie să așteptăm trei ore și jumătate. Trenul pleacă la Vălenii de Munte abia la 2 ore după amiază. Ne hotărâm să facem o „invazie” în oraș. Un bulevard frumos deschide drumul Ploeștilor. În capătul aceluia o statuie simbolizează pe vitejii vânători care au dat admirabile asalturi la Grivița – te face să crezi că ai să dai peste cine ce oraș pompos, ca materie și spirit, deopotrivă. Curiozitatea de cheamă, te mână, abia apucă să pătrunzi cu inima lui. Dacă aici la porțile lui e atâta pompă, ce va fi în interiorul lui! Cu câtă plăcere te uiți la mărul frumos, roșu, plăcut la miros; l-ai mânca cu ochii… Dar merele de soiul acesta adeseori sunt putrede. Le tai și gata decepția. Dacă ai putea să le păstrezi mereu așa curate, numai de podoabă, dacă n-ar fi poftele astea barbare omenești, cât de mult ar câștiga omul. Dacă eu și amicul meu am fi rămas la porție Ploeștilor, dacă am fi admirat numai statuia Vânătorilor, ei, ce profit mare, fără seamă am fi realizat. Ploeștii e oraș frumos, Ploieștii e oraș curat, are bulevarde splendide, are statui admirabile, ce cultură înaintată, acolo întâlnești viață, spirit care dezgroapă gloriile străbune – ne-am fi zis.

Sfânta curiozitate însă care a băgat pe săraca Eva și pe tovarășul ei în iad, frumosul Castron care a nenorocit pe minunatul paj al împăratului – demon ne-a mânat și pe noi ș-am intrat în inima Ploeștilor. Ce decepție: în loc de orașul trandafir, ori oglindă, în lot de strălucirea pe care am visat-o – am dat de ridicolul mus care filosofează tăcut asupra nimicniciei omenești.

Străzi scurte, strâmte și nespălate, înmormântate în colb, prăvălii dezordonate, toată marfa trântită la ușe, afară, în stradă: pește proaspăt și sărat, morun, cegă, șalău, țâri, hamuri de cai, fiară, postav, basmale, zaharicale; vânzători de bragă, ori de limonadă, bucătari nespălați care prepară în locurile cele mai umblate mititei ori fleică; mere coapte și necoapte, negustori de mărunțișuri, – toți și toate împiedică circulația și fac o atmosferă de nesănătate, fapt care te revoltă și te face să te întrebi dacă oamenii de aici sunt certați cu igiena publică? O căldură enormă, amețitoare, care topește gheața cutărui oltean ce-o vinde în mijlocul trotuarului. Case urâte, fără nicio proporție, unele în dărâmare. Pe cutare dărâmătură, violetă, galbenă, roșie citim: „Hotel Buștenari”. Pentru Dumnezeu, dar acesta nu e Bagdadul și nu suntem nici în Balcani, aici suntem la porțile apusului civilizat! Cine oare a fi primarul acestui oraș; să n-aibă acest om mustrarea de conștiință pentru viețile care sunt amenințate în tot momentul în acest cuib de dezordine, de murdărie?!…

În mijlocul pieței se ridică ca o ironie statuia republicei. Conu Leonida răsare cu tot bagajul lui de arme ruginite – un donchișot ploeștean – din negura vremii și ne-amenință. Parcă ar vrea să spună: Aici e cuibul Republicanilor, aici e buricul democrației, face tot cetățeanul aceea ce-i convine și nu va suferi nici când suveranitatea pretențioasei higiene.

Dar atunci ce vrea să însemneze statuia vânătorilor? Ori doară aici sunt atât de simpatizate contrastele, le place doară ploeștenilor să adore în același timp eroismul când cultivă cu o consecvență fatală microbul care îngăduie moartea lașe?! Că ce s-a ridicat statuia vânătorilor?  Desigur ea simbolizează eroismul dârjilor vânători care s-au bătut cu vitejie sub zidurile Griviței. Acest eroism trebuie deci conservat și cultivat. Cum se va păstra el însă sau mai bine prin cine se va păstra când statuia republicană se ridică în mijlocul Ploeștilor ca o sfidare a simbolului, legii și instinctului de conservare pe care-l întrupează statuia vânătorilor? Se prea poate ca acea statuie rămasă din vremea republicei ploeștene – să fie păstrată mai mult ca o expresie a unui sentiment. Ș-apoi ridicolul își are și el monumentele sale. E doar pe lângă tragedie monumentală și ridicol monumental. Numai cât în cazul de față statuia din chestie este din nefericire expresiunea fidelă a omului care nu cunoaște o autoritate, o ordine, o disciplină, o forță care atrage, ori care subordonează de dragul unui bine mai mare, mai superior, mai general.

…Gândurile astea alunecau de-a valma în sufletele noastre. Era vorba de un oraș românesc și noi am fi vrut să-l vedem altfel, nu încprcat cu străluciri trecătoare, dar cel puțin curat, organizat, lipsit de atâtea motive care dezolează, care distrug, care înăbușe anumite nădejdi și o anumită mândrie.

Brațul pretinului meu mă smulse din aceste preocupații. Să merge, îmi spuse el hotărât, pe un ton plin de ciudă, expresie a unei revolte îndreptățite, să mergem la gară.

Neastâmpărați măsurăm peronul gării, de câte ori trecem prin fața restaurantului ne aruncăm ochii înăuntru. Căutăm pe cineva, ni se pare că vedem un om cunoscut. Dar Ion Gherea Dobrogeanu (de fapt Constantin Dobrogeanu Gherea – n.m.) nu se arată. El nu mai scrie – observă prietenul meu. Mai mult citește – replicai eu. Din când în când mai ține câte o conferință în cercurile socialiste. E socialist… și ce restaurant pompos are, cel mai bun, cel mai căutat, cel mai bogat. Toți pasagerii își conservă stomacul pentru acest restaurant!

Două perechi de ochi, pe care îi întâlnim din întâmplare ne fac să ne întârziem primirile mai mult asupra lor. Și cum suntem între străini și nu ne cunoaște nimeni privirile noastre – știu și eu – trebuie că au devenit mai înțepate. Ochii vizați devine – spre marea noastră uimiri – deodată rebeli. Cum și de ce, nu ne puteam da seama. Săbiile astea însă se încrucișau violent fără nici un motiv ne păreau una dintre minunile republicane ale Ploeștilor. parcă auzeam pe conul Leonida cum își agită șpanganetul ca să doboare singura moară de vânt ce mai rămăsese în Ploești.

Țililing… ling… ți… ling… Vălenii de Munte domnilor. Ne uitarăm în cătrău poate fi zmeul care avea să zboare cu noi în cetatea Vălenilor. La o distanță mai depărtată se vedea o înșirare de câteva vagoane cojite, vechi… în dărâmare și pe ele abia puteam descifra firma: Vălenii de Munte. (…)

Cu siguranță că viziunea lor era mult prea părtinitoare și poate prea dură cu un oraș care, spre deosebire de Brașov, cunoștea de numai câteva decenii pacea și dezvoltarea economică. Interesant este că, în aceeași perioadă, și Nicolae Iorga are o descriere destul de dură a Ploieștilor:

După mulți ani, am văzut cu alți ochi Ploieștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între grădini, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață, de unde porneau străzile spre mahalale, în care casele aveau și geamuri murdare, trotuarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și totul părea prea vulgar, hotărât prea vulgar.

Un târg stătea acoperit de pănuși[1] de porumb și alte rămășite ale mișcării de care din timpul dimineții. Mi s-a părut un oraș urât care începe frumos.

[1] Foile care înfășoară știuletele de porumb. [n. e.]

Restul descrierii scrisă de Nicolae Iorga, precum și alte texte despre istoria orașului Ploiești, le puteți regăsi în volumul „Din vechiul Ploiești”.