Dintotdeauna mi-au plăcut casele vechi. De câte ori mă plimb pe străzile Ploieștiului, caut zonele nealterate de transformările epocii multilateral-dezvoltate, acele bucăți de oraș nesupuse verticalizării forțate, sunt atras de istoria secolelor trecute, ce poate fi citită în fiecare centimetru de perete, geam sau balcon. Atracția aceasta, sunt sigur, vine din perioada copilăriei mele, perioada timpurie sau preșcolară, cea din care ne amintim cel mai bine numele și chipul educatoarei ce ne culca după-amiază la grădiniță.
Am locuit atunci, câțiva ani, împreună cu familia, în casa ce se înalță și astăzi pe strada Vlad Țepeș la numărul 19. Imobilul fusese naționalizat în anii ’50, vechea proprietară, Marcela, fiind considerată un burghez periculos și nemilos, iar atelierul ei de modă („La mode Marcela”) un exemplu negativ dat clasei muncitoare ce trebuia să respingă fără discuții inițiativa antreprenorială și proprietatea privată. Marcela fusese aruncată din casa proprie, se mutase cu chirie într-un bloc din apropiere, dar își păstrase, nu știu cum, o mică vitrină ce avea expuse, pe lângă un număr de telefon, câteva pălării din colecția personală. Cutia mica, cu geamuri albe stătea ferită de ploi lângă intrarea vechii clădiri, iar Marcela venea la două săptămâni să schimbe obiectele colorate ce atrăgeau, totuși, privirile femeilor ce treceau pe stradă.
În casa aceasta înaltă, cu etaj, ascunsă misterios după câteva conifere (mai târziu am aflat că erau arbori rari, zade), am primit de la stat, cu chirie, două camere, un hol, un balcon, o bucătărie și o baie, pe ultimele împărțindu-le cu alți chiriași. Eram aproape de centru, la doi pași de bulevardul principal și, mai ales, în spatele magazinelor mele preferate: cofetăria „Crinul Alb” și librăria cu jucării al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Nu foarte departe, era și dispensarul medical, o clădire aflată în rondul imens, acolo unde Vlad Țepeș se intersecta cu 23 August, locul în care pășeam mereu cu teamă față de halatele albe ale asistentelor. Nici până la grădiniță nu era o distanță prea mare. Taică-miu mă lua dimineața de mână și porneam încet; treceam de intersecția cu strada Caragiale, făceam stânga la capătul lui Lobacevschi, având în față o curte în care erau multe mașini ce aveau megafoane pe capotă (câțiva ani mai încolo, după ce am învățat să citesc, am identificat mașinile de la „România Film”, cele care anunțau pe străzile și bulevardele Ploieștiului ultimele premiere cinematografice). Traversam apoi Ștefan Gheorghiu, intrând pe Ceahlău, la capătul căreia, pe strada Plăieșilor, se afla grădinița cu program prelungit, numită foarte banal, 22.
(Liviu Osman – Vlad Țepeș 19)
