De Ziua Eroilor, să ne aplecăm puțin asupra câtorva povești ale unor ploieșteni care au luptat în războaiele care au marcat existat României moderne. Unii dintre ei au supraviețuit cumplitelor bătălii la care au participat, însă alții nu aveau să mai revină niciodată la cei care-i așteptau acasă. Dar aproape toți au rămas astăzi în vecinătatea uitării. De aceea, o să vorbim despre patru dintre aceștia.
Stânga-sus: Nicolae Georgescu s-a născut în 1858, înainte ca cele două principate românești să se unească sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În tinerețea sa, Ploieștiul era un târg de câteva mii de locuitori, care se întindea din cartierul Mihai Bravu până spre Biserica Sfântul Antonie cel Mare de aproape de Cioceanu și dinspre Gara de Sud până în Bariera Câmpinii. Dar, cel mai important, era parte a unei țări încă sub suzeranitate otomană. Așa că atunci când domnitorul Carol I a decretat mobilizarea și implicarea țării în războiul ruso-turc, Georgescu, care avea numai 19 ani, a îmbrăcat militară și a luptat la sudul Dunării. Și pe baza sacrificiului său, România și-a câștigat independența. Nicolae Georgescu a supraviețuit războiului și a murit la Ploiești în 1922, având gradul de maior.
Dreapta-sus: Theodor Teutu (ortografiat și Tăutu) s-a născut la începutul lui ianuarie 1868 la Iași, într-o veche familie de mici boieri moldoveni a căror vechime se întindea până în vremea lui Ștefan cel Mare. A urmat Liceul Militar din Iași și Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie din București, fiind repartizat la Regimentul 7 Prahova, cu sediul la Ploiești.La intrarea țării în război, în august 1916, Teutu avea gradul de colonel și se afla la comanda unor unități dislocate în zona Gorjului. Ostașii săi au luat parte la luptele din Munții Cernei, iar după ofensiva inamică, au dus o dârză rezistență din spatele liniilor inamice, reușind astfel să dea posibilitate celorlalte unități să se retragă spre București, iar mai apoi, spre Moldova, pentru a continua lupta. Încercuit și fără nicio posibilitate de a mai trece Oltul, colonelul Teutu și soldații din subordinea sa s-au văzut nevoiți să se predea, dar nu înainte ca ostașii să-și distrugă armamentul din dotare, ofițerii să-și rupă săbiile, iar steagul regimentului să fie ars, pentru a nu cădea în mâinile inamicului. Theodor Teutu a fost trimis în lagărele de prizonieri din Krefeld și Stralsund, de unde s-a întors în 1918.După război, a fost avansat la gradul de general, iar în 1920 a fost numit la conducerea filialei Prahova a Societății Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război. În perioada interbelică, în plan politic, a fost unul dintre liderii locali ai Partidului Naționalist al Poporului, formațiune condusă de Nicolae Iorga. A murit la Ploiești, în iunie 1937.
Stânga-jos: Aurel Ianculescu s-a născut în 1905 și probabil a urmat o Școală Normală, devenind învățător (iar din 1929 director) al școlii primare din comuna Găgeni, din apropierea Ploieștilor. Fiind ofițer în rezervă, a fost mobilizat în 1941 și trimis pe frontul de est. A luat parte la asediul Odesei, unde a murit la 31 august 1941. Avea 36 de ani. În urma sa a rămas soția Elena Ianculescu, învățătoare la aceeași școală. Astăzi, o stradă din comuna Găgeni îi poartă numele.
Dreapta-jos: Un erou anonim, căci o parte din crucea sa a fost spartă, iar numele său s-a pierdut. A rămas cunoscut numai că a murit la 21 septembrie 1941, la Dalnic, în sudul Odesei (în cadrul aceleiași sângeroase bătălii în care a pierit și Aurel Ianculescu), „pentru Cruce, Țară și Rege”, după cum spune monumentul său funerar a cărui inscripție a supraviețuit comunismului, dar nu și nepăsării recente.Avea numai 25 de ani, iar în urma sa au rămas mama și un frate.
Acestea sunt doar patru dintre poveștile celor al cărui sacrificiu îl comemorăm astăzi. Dar la fel ca ei au fost nenumărați alții.
Să nu-i uităm.
Patru chipuri de eroi ploieșteni
