Care-i treaba cu blocul „7 etaje”?

Să se demoleze sau nu blocul „7 etaje”? Pare că întreaga comunitate a fost cuprinsă de această întrebare lansată recent de municipalitatea ploieșteană. Nu este o idee nouă – demult se discuta despre „cum ar fi dacă?…” – însă este prima dată când autoritatea locală face un pas în această direcție. Este bine, nu este bine, cum e? Până să ajungem la această întrebare, cred că ar trebui să ne uităm puțin în istorie și să vedem ce era înainte în acel spațiu, cum s-a schimbat zona și cum de a apărut blocul cunoscut drept „7 etaje”.

Nu o să coborâm foarte mult în trecut: până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mahalaua Sfântul Ioan era aproape de limita de nord a orașului, dincolo de care se mai afla numai mahalaua Sfântul Vasile și, mai apoi, de bariera Câmpinii. Abia odată cu domnia lui Gheorghe Bibescu și, mai ales, a lui Cuza, împrejurimile bisericii Sfântul Ioan încep să fie căutate datorită dezvoltării economice a orașului și, mai ales, a bune poziționări pe ruta comercială spre Brașov, reprezentată de actualul Bulevard al Republicii. Dar mai exista în zonă o stradă importantă în rețeaua urbană: strada Văleni, care începea cam de pe locul actualei parcări din fața blocului 7 etaje, tăia prin spatele bisericii și apoi își continua drumul spre intersecția cu Calea Oilor și mai departe înspre Vălenii de Munte. În plus, în locul parcului de astăzi se amenaja oborul, iar după 1900 și un pic piața orașului, așadar unul dintre centrele economice ale vieții ploieștene.

Nu este așadar de mirare că pe latura dinspre biserică aveau să apară câteva clădiri interesante: chiar la intersecția cu actualul bulevard s-a ridicat la finalul secolului al XIX-lea casa Nedelcovici, o clădire în stil eclectic francez, iar imediat lângă ea se afla Hanul Hagi Niță Pittiș, clădit la mijlocul veacului. Urma apoi o altă clădire cu parter și etaj în care decenii bune a funcționat Hotelul Buștenari, care, în ciuda dimensiunii sale relativ reduse, a fost extrem de animat: în camerele sale s-au petrecut sinucideri zguduitoare, asasinate pasionale și furturi care au uimit publicul ziarelor din epocă. Urma apoi intersecția cu strada Văleni și apoi încă un rând de clădiri cu destinație preponderent comercială.

Vedere din perioada interbelică dinspre Halele Centrale spre Catedrală. Prima clădire din stânga este Hanul Hagi Niță Pittiș, Hotelul Buștenari, iar apoi se poate distinge foarte bine intersecția cu Calea Văleni (Arhiva AEDU, Fond CPM, cota 52-1)

Imagine surprinsă de un soldat sau de un ofițer german în perioada 1941-1943, vedere dinspre actualul Palat al Culturii (Arhiva AEDU, Fond FD, cota 20-1)

Fotografie luată după unul dintre bombardamentele din 1944 aproximativ din fața actualului Magazin Omnia/Winmarkt. În drepta se distinge clar Palatul Culturii și este de subliniat raportul dintre înălțimea turnului catedralei și restul clădirilor, proporție care punea în evidență lăcașul de cult (Arhiva AEDU, Fond FD, Cota 5-8). Imagine din albumul bilingv româno-englez „Ploiești în Al Doilea Război Mondial. Ploiești during World War Two”

Unele dintre clădiri au fost afectate de cutremurului din 1940 și, mai ales, de bombardamentele din 1944: spre exemplu, Hanul Hagi Niță Pittiș a fost reconfigurat, fiind supraînălțat și refăcut într-un stil modernist de inspirație sovietică.

Și hai să facem lumină asupra unui mit: toate aceste clădiri nu au fost demolate pentru blocul 7 etaje! Ele chiar au coexistat pentru câteva luni. În geografia de astăzi a orașului, vechile construcții s-ar fi aflat pe locul parcării, iar blocul comunist a fost ridicat între ele și biserică. Iată o perspectivă aeriană a zonei, probabil din 1935/1936:

Pe lângă catedrală, se poate lua ca punct de reper clădirea cu cupolă, din dreapta imaginii. Totodată, se vede foarte bine segmentul dispărut din Calea Văleni (Arhiva AEDU, Fond FD, cota 105-6)

Și, ca să fiu mai exact, acesta este locul pe care s-a ridicat blocul 7 etaje:

Detaliu dintr-o perspectivă aeriană din 1934. Puncte de reper: clopotnița catedralei (dreapta), clădirea cu cupolă (stânga față) și Halele Centrale (stânga sus). Arhiva AEDU, Fond FD, cota 43-2

Vine firesc întrebarea: când s-a ridicat blocul 7 etaje? Ei bine, clădirea a fost construită în cadrul primei etape de sistematizare a centrului Ploieștilor, la finalul anilor 50. La foarte scurt timp după, în cadrul aceleiași etape de reconfigurare urbanistică, s-au construit și blocurile P+4 de pe actuala stradă general Vasile Milea, de vizavi de Halele Centrale. De fapt, proiectul inițial prevedea încă un element:

Sala de cinema nu a mai fost niciodată construită, iar spațiul a devenit o zonă pietonală:

Abia ulterior avea să fie realizată extensia străzii Emile Zola, de la Halele Centrale până în strada Carpați/Calea Văleni, inclusiv cu stația de transport în comun „Coreco”. Tot atunci, strada Ulierului a redevenit arteră cu dublă ieșire, căci reconfigurarea din epoca Dej o transformase în fundătură, cu acces numai din Calea Oilor. Adică, folosind o hartă din 1938, situația ar fi următoarea:

Cu roșu am marcat segmentul inițial al Căii Văleni, astăzi dispărut, iar cu albastru actuala configurație stradală. (Hartă din arhiva AEDU)

Iar aici vine altă întrebare: de ce a fost construit blocul? Mitul care a prins cel mai bine este că scopul blocului 7 etaje a fost de a masca Biserica Sfântul Ioan. Este oare adevărat? Haideți să vedem care este situația astăzi:

Este evident, cred eu, că și acesta a fost un scop al noii construcții, pe lângă creșterea fondului locativ (într-o perioadă de acută lipsă generată de expansiunea demografică) ori reconfigurarea urbanistică, în conformitate cu noua ideologie politică. Celelalte clădiri de pe strada Vasile Milea, ridicate aproape concomitent, au un regim de înălțime semnificativ mai mic. Pe de altă parte, se poate afirmă că blocurile P+4 sunt proporționale cu casele de pe strada Ulierului și cu latura nordică a Halelor Centrale, pe când blocul „7 etaje” este raportat la clopotnița Catedralei. În mod curios, blocul 7 etaje nu prea beneficiază de atenția presei din epocă, în ciuda prezumatului scop propagandistic. Iar acest detaliu este cu atât mai frapant cu cât singura clădire de proporții similare ridicată în acea etapă de sistematizare – blocul Cinemascop – este fotografiat constant și prezentat în paginile publicațiilor de specialitate sau pentru publicul larg.

Însă, așa cum povesteam și la turul istoric „Cum s-a schimbat centrul Ploieștilor”, zona despre care vorbim este o creație a perioadei interbelice, strâns legată de numele și de viziunea lui Toma T. Socolescu. Cum el a semnat planurile clopotniței și ale Haleler Centrale, dar a supervizat și finalizarea lucrărilor de la Palatul de Justiție, actual al Culturii, arhitectul a căutat să creeze o legătură între cele trei construcții-simbol și, în special, între clopotniță și Hale. De aceea, dacă în planul inițial Halele aveau turnul în partea nordică a fațadei (unde apoi s-a amenajat oficiul poștal), Socolescu l-a mutat în cealaltă parte, unde este și astăzi, tocmai pentru a crea un echilibru între cele două repere de verticalitate. Iar acest echilibru a fost, fără îndoială, rupt de apariția blocului 7 etaje.

Blocul 7 etaje – imagine din anii 70 (Colecția AEDU, Fond FD, Cota 109-6)

Bun, și atunci să dispară, nu? Nu știu, poate că lucrurile sunt mai complicate de atât. Și nu mă refer la partea financiară, legată de expropieri, lucrări efective de demolare și așa mai departe. Ori la partea logistică, de oferire a unei alternative locative pentru cei care au apartamente în blocul 7 etaje. Nu că nu ar fi importante, ba dimpotrivă, dar nu aceste aspecte aș vrea să le discut. Odată că viitorul în sine al clădirii este sub semnul întrebării: într-un interviu recent, primarul Volosevici a afirmat că imobilul s-ar afla în categoria II de risc seismic. Blocul 7 etaje nu apare în lista clădirilor expertizate tehnic în Ploiești și încadrate în categorii de risc seismic, însă este greu de necrezut că nu s-ar afla într-o asemenea situație, de vreme ce normele tehnice în vigoare la finele anilor 50/începutul anilor 60 nu erau adecvate cutremurelor din zona Vrancea. Probabil că, la fel ca multe alte clădiri, nu a fost expertizat. Mai mult de atât, restul blocurilor ridicate în aceeași etapă de sistematizare (cele de cărămidă aparentă din centrul civic) sunt încadrate în categorii de risc seismic. Așa că, în cazul unui cutremur similar cu cel din 1977 și care cu siguranță va veni mai devreme sau mai târziu, blocul s-ar putea prăbuși. Este o posibilitate, nu o certitudine – nu trebuie să ne alarmăm, dar nici să o ignorăm. Evident, este scenariul cel mai sumbru: pe lângă distrugerile aferente, ar aduce un număr însemnat de victime.

Dar mergând spre lucruri poate mai abstracte, ar trebui să discutăm și despre rolul blocului 7 etaje pentru memoria locală. Ok, deja clădirea există de mai bine de 60 de ani. Cum s-a integrat ea în viața ploieșteană? Ce a ajuns să însemne afectiv pentru ploieșteni? O construcție din perioada comunistă cu o estetică discutabilă sau locul în care a trăit și a creat poetul Ion Stratan? Un zid care ascunde catedrala sau un reper vizual pentru spațiul respectiv? Un bloc care a găzduit probabil cel mai pitoresc fastfood din anii 2000 sau un bloc cu o arhitectură reprezentativă pentru epoca Dej?

Și mai e ceva: mi-e teamă că simpla dispariție a clădirii nu va reface configurația istorică a zonei. Socolescu a gândit relaționarea dintre Clopotniță, Hale și Palatul Culturii în contextul tuturor elementelor arhitecturale și urbanistice din zonă. Inclusiv cu parcul din fața Halelor, pe care l-a amenajat dinadins în modul în care îl vedem noi astăzi. Adică ușor scăzut față nivelul de călcare prezent, tocmai pentru a amplificat dimensiunea Halelor. Iar proiectul unei parcări sub parc, care nu doar că ar anula nivelul mai jos al parcului, ci ar duce la o ridicare a planului, ar altera concepția inițială și ar scădea din efectul vizual care a stat la baza lucrărilor din anii 30. În plus, demolarea blocului 7 etaje nu ar readuce la viață Hotelul Buștenari ori Hanul Hagi Niță Pittiș, ci va crea un spațiu gol adiacent parcării existente. Ceea ce poate fi tentant pentru crearea unei parcări mai mari. Este dezirabil un asemenea scenariu? Cum, la fel de bine, pe spațiul rămas liber poate fi gândită o amenajare modernă, iar aici poate fi o oportunitate pentru arhitecți, urbaniști și peisagiști.

Așadar, care este răspunsul? Nu cred că există unul singur și în mod cert nu există o soluție care să mulțumească pe toată lumea. Poate că ar trebui asculte cât mai multe voci: comunitatea locală, locatarii, arhitecți, urbaniști, constructori și lista poate continua. Dialogul și analiza cât mai obiectivă sunt primii pași înspre o soluție care să fie acceptată de cât mai mulți și care să fie în folosul Ploieștilor. Până atunci, rămâne de văzut dacă și cum se va materializa această idee a municipalității.