Așa l-am privit eu de sus pe Regele României

Și chiar în zilele acelea de octombrie, Monumentu’ a fost gata să-și primească oaspeții la inaugurare. Vodă venea sigur, era confirmat și în ziare. Orașul numai asta zvonea, iar Monumentul fusese, în sfârșit, acoperit cu o pânză mare, albă. A fost mare zaiafet, zi memorabilă – 12 octombrie 1897. Fanfara era numai fireturi, protipendada era la datorie, regimentul călare – pentru onor, veteranii, plini de medalii și puși în primul rând. Primarul, senatori, „domnu’ sculptoru’” cu Domnica lui, familiile de negustori ale obștei stând în primele rânduri. Bineînțeles că acolo erau și Ghiță, și Marița cu cei doi copii mai mari în haine cu guler de catifea albastră, cu toții așteptându-l pe Vodă însoțit de prințul Ferdinand. Apoi trăsuri cu flori pe de lături, discursuri, muzică, eroii de la Grivița care fluturau steaguri barbare, serbare poporală mai sus, în Piață, bâlci, o încântare. Undeva sus, în coroana deasă a unui castan, Nicu, scăpat de urmărirea jandarmilor, pitulat de dis-de-dimineață, mânca totul cu ochii, sorbind fiecare imagine, nepăsându-i că Anica îl dădu dispărut. Nu se mai sătura privind la toată această sărbătoare care invadase târgușorul Ploieșcilor spre marea lui bucurie. Și mândrie. Și aducere aminte. „Uite-așa, povestea mai târziu bunicul cu vocea lui cu iz republican, indicându-ne locul castanului cu pricina de pe bulevard, uite-așa l-am privit eu de sus pe Regele României.”