În timpul
turului istoric de sâmbătă a luat naștere o discuție despre cum au fost modificate străzile în urma sistematizării din perioada comunistă, pornind de la cum a fost afectată Calea Romană. Acesta este un caz aparte, fiind segmentată în 4 bucăți distincte: una curățată de orice clădire, a doua reconstruită, a treia dispărută în urma construcției de blocuri pe locul său, iar a patra și cea mai lungă își păstrează traseul și clădirile de dinainte de 1945.
Însă nu despre acest șablon va fi vorba astăzi, ci despre străzile care au fost obturate în urma construirii Blocului Cinemascop care se întinde de la
fostul palat al Băncii Comerciale (actual sediu BNR) până la fosta
Bancă Creditul Prahovei (în prezent găzduiește o sucursală BCR). Două artere au fost înfundate de noua construcție: străzile Mărășești și Kutuzov. Această intervenție artificială a redus importanța unor străzi care au apărut în mod organic. Până în secolul XVIII, Târgșorul a fost un centrul comercial mai important decât Ploieștii, iar între cele două așezări erau raporturi atât de competitivitate, cât și de dependență. Astfel a apărut Drumul Târgșorului, care lega cele două localități, și care apoi avea să se numească strada Carol al II-lea (în anii 30), după 1947 strada Ștefan Gheorghiu, iar din perioada Ceaușescu să poarte numele de strada Mărășești. Aceasta mergea drept din Piața Unirii, perpendicular pe bulevard până la ieșirea din oraș. În același timp, în spatele bisericii Sfinții Împărați, artera se ramifica, având ca ramură secundară (pe partea sudică) strada C.T. Grigorescu (actuala Kutuzov) ce se îndrepta spre Piața de lemne ce avea spre finalul secolului XIX să devină Grădina Publică, iar din 1936
Squarul I.G.Duca.
Imagine din satelit (via bing maps) în care se observă traseul modificat al străzilor Mărășești și KutuzovAbia la începutul secolului XX mai apare o ramură, în partea nordică, prin desființarea a ceea ce fusese cândva Hanul Târgșoreanului, iar în locul său a apărut strada ”Proectată” (denumirea inițială), rebotezată Tache Ionescu, devenită în anii de democrație populară strada Doftana, iar după 1990 a revenit la denumirea sa interbelică.
Hartă din 1937 – strada marcată cu creionul (ce merge paralel cu T. Ionescu) este fosta Carol al II-lea, actuala Mărășești. Puțin mai jos este strada C.T. Grigorescu
Hartă din 1963 – este greșită, deoarece și strada Kutuzov era de fapt înfundată. Între 11 și 65 ar trebui să fie actuala casă memorială I.L. Caragiale. Totuși, se vede cum strada Mărășești fusese închisă, iar denumirile se schimbasera
Puținele imagini disponibile arată o linie de imobile inegal retrase de la stradă. Cea mai importantă clădire era casa lui Tudor Gheorghe Sârbu Simigiu (cunoscută drept Casa Dobrescu, astăzi muzeul I.L. Caragiale), cel care a fost ctitorul bisericii Sf. Gheorghe Vechi (de lângă liceul Mihai Viteazu). Alături de casa Ivan Hagi Prodan, cele două sunt cele mai vechi clădiri non-religioase din oraș. Strada C.T. Grigorescu ieșea în bulevard având pe dreapta această casă a lui Tudor Gheorghe Sârbu și pe partea stângă se afla Hanul La Trei Cărbuni ce avea să fie înlocuit în anii 30 de un cochet bloc de două etaje.
Casa Dobrescu (stânga) și Hanul La Trei Cărbuni – în jurul anului 1900
Strada Mărășești se intersecta cu bulevardul având pe de o parte o clădire modestă (probabil prăvălie), iar în partea nordică se afla un șir de 3 clădiri – una interbelică, apoi două de dinainte de Primul Război Mondial. În continuare era locul unde s-a ridicat
localul Băncii Creditul Prahovei.
În continuarea clădirii din stânga se afla intersecția străzii Mărășești cu bulevardul; cele două clădiri mari sunt Banca Creditul Prahovei și Hotel Central – 1929
Lucrurile aveau să se schimbe la finalul anilor 50. În primii ani de după acapararea puterii, atenția autorităților comuniste s-a îndreptat în primul rând pe securizarea poziției sale, câștigarea suportului din partea locuitorilor și pe anihilarea inamicilor politici. În plus, regimul nu avea puterea economică să întreprindă acțiuni urbanistice de amploare. Dar după mai bine de 10 ani de guvernare exclusivă a comuniștilor, s-a pus problema sistematizării orașului.
Fotografie aproximativ din dreptul clădirii Herjenescu spre latura vestică a pieței centrale (numită la începutul perioadei comuniste Piața Stalin, iar în anii 60-70-80 Piața 16 februarie). De la dreapta la stânga: două dintre cele trei clădiri de lângă Banca Creditul Prahovei, intersecția Mărășești cu bulevardul, prăvălia de pe colț, blocul care a înlocuit Hanul La Trei Cărbuni, intersecția cu strada Kutuzov, grădina casei lui Gheorghe Tudor Simigiu, alte imobile și fostul local al Băncii Comerciale Române – 1958
Lupta pentru pace a poporului român – 1949 – același unghi ca mai sus, dar clădirile se disting mai greu în plan secund
Un grup de ploieșteni în spatele cărora se poate vedea vechea conformație urbanistică. În stânga se poate observa actualul sediu al Băncii Naționale, iar în dreapta blocul interbelic în locul căruia a fost ridicat complexul actual (sursă foto: V.N.)
1954 – vedere dinspre squarul Duca. Calcanul din partea stângă este al clădirii de la intersecția Mărășești cu bulevardul
De ce Ploieștiul a fost primul oraș sistematizat din România comunistă? Există o sumă de motive care explică gestul autorităților. În primul rând, la Ploiești patrimoniul arhitectural fusese grav afectat, atât de cutremurul din 1940 care șubrezise, dar nu distrusese, însă mai ales de raidurile aeriene din 1943-1944 care au lovit o treime din clădirile orașului. În al doilea rând, era vorba de explozia demografică rezultată de aducerea de oameni din mediul rural pentru a deveni muncitori în fabricile și rafinăriile locale. Din 1948 până în 1966, populația orașului a crescut cu peste 50%, fiind vorba de mai mult de 50.000 de noi locuitori. Așadar era o nevoie acută de spațiu în care aceștia să fie cazați (în anii 50 era o practică obișnuită ca în fiecare apartament nou să stea câte o familie în fiecare cameră, baia și bucătăria fiind la comun). Nu în ultimul rând, Ploieștii fuseseră scena unor confruntări violente între muncitori și forțele de ordine în timpul grevelor din februarie-martie 1933, evenimente care au intrat apoi iîn discursul propagandistic comunist. Care alt oraș putea fi ”modernizat” de către regimul de democrație populară decât un oraș al muncitorilor din fabrici și rafinării? Noul aspect socialist al Ploieștilor trebuia să arate grija partidului față de oamenii muncii, dar și puterea regimului. Vechea arhitectură, dacă nu exista posibilitatea financiară de a fi demolată, trebuia ascunsă în spatele perdelei de blocuri noi.
1959 – probabil ultima poză a segmentului de clădiri ce avea să fie demolat în curând
1961 – noul bloc este ridicat
Crearea Centrului Civic a dus la apariția unor blocuri similare, în general de 4 etaje, cu cărămidă aparentă pe fațadă. Atunci au fost construite blocurile de la fostul restaurant Dealul Mare până la
actualul tribunal, strada Gh. Lazăr s-a schimbat radical, iar porțiunea dintre actualele sedii
BNR și
BCR a fost demolată și în locul său s-a construit un bloc foarte lung, ridicat intre 1959 – 1961. Aspectul monoton este spart de o porțiune mai retrasa de la stradă, care are 7 etaje.
Segmentul de 7 etaje – 1961
Ilustrata din anii 70
La etajul 1 se afla cofetăria – braserie Continental (astăzi Doroftei Pub), iar la parter se intra în sala cinemascopului ”Ștefan Gheorghiu” care se afla în spate și care a mai ocupat o porțiune din strada Mărășești. Astfel, strada Mărășești, împreună cu strada Kutuzov au fost înfundate, ieșirea spre centru fiind închisă de apariția acestui bloc.
Anii 30
Anii 60
Inițial, în sala de proiecție se afla Cinemascopul ”Ștefan Gheorghiu” (luptător socialist român de până în 1914), iar odată cu schimbarea tehnicii (renunțarea la proiecția pe ecran lat), a devenit cinematograf și a luat numele de ”Patria” care se păstrează și astăzi.
Firma este vizibilă pe segmentul de 7 etaje – Cinemascop ”Ștefan Gheorghiu”
Vedere de seară la începutul anilor 70 – pe segmentul lung era instalat sloganul ”Poporul Român Constructor al Socialismului”
La parterul blocului s-au amenajat o cofetărie, diferite magazine, galeria de artă locală și o farmacie cu program prelungit (înainte de 1989). Cutremurul din 1977, dar și cele ulterioare, mai reduse ca intensitate, au afectat construcția, astăzi latura vestică a centrului civic fiind încadrată în lista de imobile cu bulină roșie.
Cofetaria braserie Continental – 1966
În urma sistematizării de la finele anilor 50, doua străzi au fost fost obturate, o serie de imobile demolate, iar alte clădiri au fost ascunse în spatele cinematografului ori a blocului. Casa lui Gheorghe Tudor Simigiu se află ascunsă, fațada sa fiind greu accesibilă.
Casa Gheorghe Tudor Simigiu, cunoscută drept Casa Dobrescu, azi casa memorială I.L. Caragiale – 2011
Sala cinematografului – 2010
Casa galbenă se vede și în poza de mai sus, fiind lipită de sala cinematografului. În mijloc – casa Asteriadis, din 1880. Aceste clădiri de pe strada Mărășești au scăpat de demolare, iar segmentul din fața lor este capătul estic al arterei care lega centrul orașului de Târgșor – 2011
Vedere aeriană de la finalul anilor 60 – cu verde este locul unde se intersecta Mărășești cu bulevardul, cu albastru este marcată ieșirea din Kutuzov în artera principală, iar cu violet/roz este actuala stradă jurnalist Gabi Dobre ce a fost și ea obturată din anii 70-80 până în 2005/2006
Centrul orașului a fost remodelat, după funcții utilitare, dar și propagandistice. Orașul vechi cu clădiri de 2-3 etaje a lăsat locul unuia constituit din blocuri înalte, cu o altă arhitectură specifică unei perioade istorice total diferite.
Imagine din satelit (via bing maps) în care se observă traseul modificat al străzilor Mărășești și Kutuzov
Pot sa spun altceva decat felicitari si multumim???!!!!
Foarte interesant articolul, spune foarte multe despre ceea ce sintem, felicitari!
”Patria”, adica ”Premiera” de azi… la vremuri noi, denumiri noi!)
Stiam ca a fost modernizat, dar nu eram la curent cu noua denumire. Multumesc 🙂
Concluzia: să pună jos, cineva, naibii, golănia aia de „sală de cinema”, să se deschidă încă un drum spre b-dul Republicii (poate doar un pasaj de trecere doar pentru pitoni sau ceva ca un tunel pe sub pub-ul lui Doroftei/se dărâmă doar cinematograful) sau să se facă o parcare (chiar și pe mai multe niveluri) în locul inutilei săli a fostului Cinemascop unde-s îngrămădite tot felul de bișnițăreli ale apropiaților din zona fostei entități de distribuire a filmelor în oraș.
Concluzia este că nu e nicio concluzie. Articolul incearca sa arate cum era acea parte de oras, cum s-a schimbat si de ce. Daca a fost bine sau a fost rau, acesta este un raspuns individual, in funcție de opțiunile fiecăruia.
Comentariul ar trebui curatat de nuantele anticomuniste. Ploiestiul este si azi un oras cu strazi strambe, cladiri cum si-a permis fiecare, multe inca darapanate. Comunismul a sistematizat cat a putut, blocurile nu sunt aratoase, dar centrul arata oricum mai bine decat stradutele intortocheate cu case mici si pravalii (de cautat fotografia cu cartierul existent in locul "Casei albe". Galeriile comerciale arata mult mai bine decat pravaliile neintretinute din anii 70, poate doar primaria veche, daca ar fi fost frumos intretinuta ar fi aratat mai bine decat mastodontul sediu administrativ. Halele construite in 1934-37 arata mult mai bine decat talciocul care se vede in fotografiile din timpul constructiei.
Pentru Anonim : Este parerea dumneavoastra ca blocurile din centru, construite in anii 1958-1960, construite conform arhitecturii sovietice (la fel ca si Posta, proiectata de arhitecul Enrico Fanciotti), urate, uniforme, «arata mai bine» decat vechiul centru cu al sau pitoresc Lipscani si cladirile gen blocul Herjenscu. Sunt convins ca dumneavoastra admirati si monstruozitatea numnita Casa Poporului, asa ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Nini Hristodorescu
Pentru Anonim : Este parerea dumneavoastra ca blocurile din centru, construite in anii 1958-1960, construite conform arhitecturii sovietice (la fel ca si Posta, proiectata de arhitecul Enrico Fanciotti), urate, uniforme, «arata mai bine» decat vechiul centru cu al sau pitoresc Lipscani si cladirile gen blocul Herjenscu. Sunt convins ca dumneavoastra admirati si monstruozitatea numnita Casa Poporului, asa ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Nini Hristodorescu
Imi permit sa il completez pe Dl. Hristodorescu cu mentiunea ca arhitectul Enrico Fanciotti, proiectantul Postei Centrale a fost (cam in aceiasi perioada, poate cativa ani mai tarziu) si compozitorul unui slagar de succes, dedicat lui Mos raciun
Imi permit sa il completez pe Dl. Hristodorescu cu mentiunea ca arhitectul Enrico Fanciotti, proiectantul Postei Centrale a fost (cam in aceiasi perioada, poate cativa ani mai tarziu) si compozitorul unui slagar de succes, dedicat lui Mos Craciun
Poate și eu consider că acest comentariu al dvs ar trebui curățat de nuanțele anti-anticomuniste. 🙂 Dar trăim într-o țară în care, teoretic, libertatea de exprimare este garantată. Așa că fiecare poate să spună ce și cum crede, indiferent dacă alții nu sunt de acord cu el.
Vă înțeleg punctul de vedere, dar nu sunt de acord cu el. Sistematizarea nu a avut un scop utilitarist în mod principal, ci a fost o acțiune care a avut o gravă încărcătură ideologică și propagandistică. Blocurile de anii 60-70-80 s-au construit nu neapărat pentru că trebuiau construite, ca să se aigure fondul locativ, ci trebuiau să înlocuiască vechiul oraș, cu istoria și valorile sale.
Iar casele vechi nu aveau nicio vină că erau (majoritatea) neîntreținute în 70 și arătau cum arătau. Luați în considerare că proprietarii lor erau în cel mai bun caz înghesuiți într-o cameră și abia își puteau găsi slujbe prost-plătite. Unii fuseseră închiși până în 1964. Puterea lor economică, ce a născut acele clădiri, a fost ruptă brutal după 1946. În locul lor au fost aduși chiriași care nu aveau o legătură cu acea clădire. Erau în general oameni din mediul rural, care formau noul proletariat urban și nu aveau o educație necesară pentru a trăi civilizat într-un oraș.
Iar Halele au fost construite între 1929-1935. 🙂
Frumos articol, l-am urmarit cu mare placere. In blocul de 4 etaje au locuit bunicii mei si o mare parte din copilaria mea mi-am petrecut-o in spatele acelor blocuri. Casa-muzeu Caragiale mi-a fost loc de joaca 🙂
Astept cu interes si alte articole, cu centrul Ploiestiului, poate? Zona de vis-a-vis de Catedrala, zona din Nord (in spatele blocurilor de pe fosta Republicii)..
Multumesc pentru efortul vostru de a mentine acest blog.
Numai bine!
salut,
felicitari pentru articol.bine punctate lucrurile, mai ales in comentariul de final.
astept cu interes urmatoarele poze . poate mai ai imagini aeriene si poate cu imobile nu ata de cunoscute.
succes in continuare!
Eu nu sunt din Ploiești insă imi e foarte drag, in copilărie ,din 77 pina in 86 am avut o matușa care a trăit in Ploiești in zona Vest, Lamîița.
Mult mi-aș dori sa aflu amănunte despre aceasta zonă,inclusiv vechium Transchim unde a lucrat matușa.
M-am nascut pe str,Targsor colt cu Kutuzov,in casa parintilor mei si apoi a mea si a surorii mele,casa cu ingeri.Imi amintesc ca pe locul unde s-a construit cinemascopul str,targsor ,actual marasesticolt cu B-ul.Republicii erau daua carciumu Salvetiu si doi soferi si o frizerie Cives ,cred italieni care cand nu aveau de lucru cantau la chitara.Multumesc pentru articol.!