Să vorbești astăzi despre centrul istoric al Ploieștilor este foarte dificil. Nu pentru că nu ar exista povești și istorii consemnate în memorii, arhive sau interviuri. Nici pentru că nu ar fi fotografii de epocă, poze în colecții personale sau cărți poștale. Problema stă în faptul că toate aceste cuvinte și imagini sunt foarte greu de așezat în topografia prezentă a orașului. Și ce exemplu mai bun am putea găsi decât zona Lipscanilor și a Palatului Primăriei?
Strada Lipscani din Ploiesti, la mijlocul anilor 30
Astăzi, lucrurile sunt simple. Micul Luvru a fost demolat. La fel ca toate clădirile înguste și eclectice din jurul său. Unde în urmă cu o jumătate de veac era un pasaj acoperit cu sticlă, astăzi este o stradă. O cochetă întretăiere de străduțe ar pica în prezent în mijlocul unui bloc masiv și anost. Din Piața Unirii porneau Lipscanii și mergeau până în piațeta din fața Palatului Culturii. Vechea piață nu mai există, iar spațiul ei s-a topit în așa-zisul centru civic. Nici bătrâna stradă a negustorilor ce-și aduceau odinioară marfa din Leipzig nu mai există și astăzi nici măcar o urmă a sa nu se mai ghicește. Nimic nu mai amintește că pe locul a două clădiri impozante se înșira agale și cotea ușor artera comercială a orașului. Cât despre Palatul Primăriei, cu așezarea sa ciudată, nici de-a dreptul, dar nici paralelă cu bulevardul, cu ceasul său mereu prea în urmă ori nemișcat de-a binelea, mulți dintre noi am crede că nu-i existat să fi fost, dar undeva aievea, departe în timp.
Au trecut mai puțin de patru decenii de la dispariția ultimei bucăți din centrul istoric al Ploieștilor. Ca un memento al acelor clădiri care au dat frumusețea orașului de altădată, dar și ca o mică lecție pentru cei de astăzi, ne vom întoarce în anii 70, chiar înainte ca seismul, ideologia și buldozerele să pună la pământ o parte semnificativă a patrimoniului local. Iar în acest demers vom pleca de la studiul publicat în anii 80 de către arhitecta Daciana Daraban, care suprapunea planurile vechilor clădiri cu cele ale noului – la acea dată – centru civic.
Am suprapus planul întocmit de doamna Daraban peste o fotografie aeriană a centrului orașului. Diferența este una radicală: în locul carosabilului și al caselor vechi de pe Lipscani se află astăzi blocul Mercur, în interiorul căruia funcționează mai multe magazine și un supermarket, iar la etaje sunt locuințe. Se poate vedea foarte bine amplasamentul Palatului Primăriei (clădirea cea mai mare), precum și gangul ce ducea în curtea interioară. Cu numărul 1 este marcată o clădire de sine stătătoare, dar a cărei fațadă imita perfect pe cea a primăriei, oamenii având senzația că există o singură construcție. Blocul Alexiu, la parterul căruia a funcționat librăria I.L. Caragiale este clădirea din capăt, nemarcată, iar vizavi, imobilul cu numărul 23 era Palatul Băncii Centrale, mult mai cunoscut drept Micul Luvru ori Alimentara Mercur. Iar pentru a înțelege și mai bine cum arăta centrul vechi al orașului în ultimii săi ani de existență, vom folosi câteva fotografii realizate de către Romulus Duma, Călin Hoinărescu, Alin Tomozei, Cristian Rădulescu și C.N.Debie. Așadar, să ne începem drumul:
Venind din sud, pe Bulevardul Republicii, am fi întâlnit fațada Palatului Primăriei, ușor recognoscibilă după cupola de deasupra intrării în clădire. În continuarea sa se desfășura frontul de imobile vechi, în timp ce din spate veghea impozantul Palat Administrativ, semn al unei noi epoci.
Ajungem în fața Primăriei cu ajutorul unei fotografii realizată de către arhitectul Călin Hoinărescu (sursa). Undeva în spate se vede Magazinul Omnia deoarece la acel moment (1975) aripa principală a Hotelului Central încă nu fusese construită. Revenind însă la imaginea de mai sus, remarcăm un cochet bloc interbelic, cu patru etaje, la parterul căruia se afla librăria Caragiale. Acesta este cel mai probabil blocul Alexiu, despre care vorbea Toma T. Socolescu în memoriile sale – clădirea fost ridicată la sfârșitul anilor 30, dar a fost finalizată abia după 1944, și împreună cu Palatul Băncii Centrale constituiau capătul Lipscanilor dinspre Piața Unirii.
Transpunându-ne în prezent, acestea ar fi poziția și unghiul aparatului foto dacă ar fi să ne raportă la fotografia de mai sus. Practic o antiteză atunci – acum ar fi imposibilă.
Întorcând obiectul puțin în dreapta, putem astăzi să privim mult mai clar blocul interbelic, pe a cărui fațadă se pot vedea urmările cutremurului din 4 martie 1977. În plan depărtat sunt magazinul Omnia și Hotelul Central.
Și de această dată o paralelă peste timp este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de realizat.
Acum facem câțiva pași în spate și încercăm o privire de ansamblu a străzii Lipscani, atât cât mai rămăsese în anii 70. Palatul Administrativ se afla pe jumătatea sudică a străzii care a dispărut pentru a lăsa loc „noii arhitecturi”. Până atunci, Lipscanii ploieșteni legau Piața Unirii – centrul – de Palatul de Justiție, devenit al culturii, și a cărui fațadă se vede în plan depărtat.
La fel ca în suprapunerile de mai sus, punctul roșu reprezintă poziția aproximativă a fotografului, iar cele două linii de aceeași culoare unghiul de fotografiere al aparatului.
Înainte de a intra pe strada Lipscani, vom arunca o privire mai îndeaproape asupra emblematicului palat al Băncii Centrale, reconvertit în perioada comunistă în Alimentara Mercur. Fără a încerca să supralicitez emoțiile pozei de mai sus, trebuie subliniat că fotografia realizată de Cristian Rădulescu surprinde dramatismul procesului de sistematizare. „Micul Luvru” este ultima clădire a Lipscanilor încă în picioare – toate imobilele cu fațade diverse ce se aflau în continuarea sa fuseseră deja demolate, iar în scurtă vreme avea să cadă și ea sub buldozere. Poza reprezintă totodată și o mărturiei a faptului că – cel puțin – această clădire de certă valoare istorică și arhitecturală nu fusese afectată atât de grav de cutremurului din 1977.
Acesta ar fi unghiul aproximativ al fotografiei precedente. Încă ne-am afla pe carosabil, urmând să pășim practic în „interiorul” blocului Mercur.
Iar acum am intrat pe Lipscanii anilor 70! În dreapta, la parterul Micului Luvru se văd vitrinele magazinului Mercur. Strada pare plină de viață, o zonă plină de culoare și de diversitate într-o lume din ce în ce mai gri.
Așa cum putem vedea mai sus, am intrat efectiv în spațiul ocupat în prezent de blocul Mercur.
Este 1975 și noi intrăm, prin obiectivul aparatului foto al lui C.N. Debie pe strada Lipscani și vedem latura nord-estică a sa (cea din dreapta, venind din piață). Abia acum putem observa mai bine diversitatea de stiluri arhitecturale, de înălțime, de forme ale ferestrelor sau ale balcoanelor. Nimic nu mai există astăzi.
Transpunerea în prezent.
Întoarcem privirea și spre clădirile din partea stângă a sensului nostru de mers, adică latura sud-vestică a Lipscanilor. Aceasta este mult mai unitară, singura prezentă eterogenă fiind reprezentată de imobilul anilor 30 din plan îndepărtat.
Comparația cu situația prezentă este practic imposibilă.
Iar acum mergem pe partea stângă până în capătul străzii Lipscani. În anii 70, ultima clădire veche era casa Ștefan Moțoiu, imobilul care a găzduit magazinul uneia dintre cele mai importante familii de comercianți ploieșteni. Contrastul dintre cele două clădiri, reprezentând epoci diferite, este frapant.
Fotograful s-ar afla chiar lângă Palatul Administrativ. Dacă fotografiile de epocă nu au fost suficient de clare pentru a ne (re)crea o imagine a clădirilor de pe Lipscanii anilor 70, atunci putem să ne aplecăm asupra releveelor făcute de către Daciana Daraban:
Prima clădire din dreapta este Palatul Băncii Centrale sau Alimentara Mercur. Și privind în cealaltă parte:
Blocul Alexiu nu este reprezentat, el ar fi înainte de prima clădire din partea stângă, cea notată cu 1, care este de fapt cea care semăna cu Palatul Primăriei.
Continuarea șirului de clădiri din partea stângă. Se remarcă blocul interbelic masiv de la numărul 12-13, precum și magazinul Moțoiu, de la numărul 14.
Ei bine, să ne imaginăm că am ajuns în capătul străzii Lipscani și că avem în fața Palatul Administrativ. Cotim dreapta și aruncăm o privire din strada Unirii la partea din spate a clădirilor de pe latura dreaptă a Lipscanilor:
Clădirea Moțoiu pare abandonată, iar alte imobile par să necesite reparații. Dacă în anii 50, autoritățile se îngrijau de starea clădirilor vechi, în anii 70 dezinteresul autorităților era dublat de teama multor locatari că „vom fi demolați”.
Latura dinspre strada Unirii a clădirilor de pe Lipscani într-o fotografie din 1975-1976. Aspectul de la acea vreme era deja diferite de cel interbelic, fațadele simplificate fiind rezultatul cutremurului din 1940 și a bombardamentelor și incendiilor din 1944.
Aceasta ar fi repoziționarea fotografului în topografia de astăzi a orașului.
Ce-am pierdut? O moștenire istorică și arhitecturală a două-trei generații de ploieșteni. Sistematizarea din anii 70 a fost motivată – oficial – prin efectele distrugătoare ale cutremurului, imposibilitatea tehnică a reparării construcțiilor vechi și necesitatea creării unor noi artere de circulație, precum și a unor noi spații locative și comerciale adaptate cerințelor vremii. Toate aceste motive au fost puse în discuție încă de la finalul anilor 70 și pot fi – foarte ușor – discutate și astăzi. Lipscanii, Primăria, Palatul Băncii Centrale, toate celelalte clădiri luate în parte și zona în sine luată ca ansamblu – toate acestea reprezentau un fragment semnificativ al culturii ploieștene. Distrugerea lor a avut efectul unui „culturicid”, a ștergerii unei bucăți de identitate și memoriei colectivă. Nu mai putem reconstrui. Dar putem să nu uităm.
Felicitari pentru proiect!
Este parte din istoria locală recentă, bine scrisa, Ca participant la acele demolări, unele impuse de planurile cincinale, altele aduse de un cutremur dvastator din anul 1977, venit peste sechelele ascunse din distrugerile anterioare, determinatei de presiunea și zguduirilor bombelor din 1944, dar și legănările cutremurului din 1940, imposibil de a fi descoperite și analizate științific calitativ și cantitativ, atunci și chiar acum, apreciez că pentru siguranța oamenilor nu exista soluții alternative Consolidările unora puteau fi făute , dar cu multă celtuială,, bâjbâind soluțiile, cu oponență din partea unor decidenți vremenic și ,uneori, fără eficiență.
Clădirea se aseamănă cu omul, are schelet, mușchi și înfățiare, dar și o viață cu durata determinată de traumele prin care trece. Nimic nu poate fi veșnic Este bine că le discutăm și ni le reamintim prin fotografiile rămase.Felicitări Lucian !
SUPER articol ! F bine realizat cu răbdare si precis…Bravo Lucian
Asa e, si eu gîndesc la fel
Din 1968 pina in 1974 am locuit in centrul Ploiestiului, la etajul 1 al unei cladiri care facea parte dintr-un sir de casoaie cu 1-2 etaje, unite una cu alta si incercuind o curte mare interioara (ceva de gen 60 x 60 metri).
Casoaiele astea fusesera (dupa cite am inteles) nationalizate si erau locuinte inchiriate, proprietate de stat. Ansamblul asta de cladiri exista pe locul in care au fost construite magazinele Mercur si Unirea de astazi.
Exista o intrare mare in curtea asta interioara, parca tin minte ca exista si o ghereta de paznic acolo iar imediat la dreapta era biroul unui centru de calcul sau asa ceva, ca-mi aduc aminte ca afara aruncau mormane de hirtii perforate pe ambele margini de la imprimante.
Inauntru in curte erau intrari in casoaiele astea cu etaj, pentru locuintele de jos erau usi iar pentru cei care locuiau sus la etaj erau scari de fier forjat pe care trebuia sa te cocoti ca sa ajungi la usa.
Pe dinafara cladirilor erau firme si magazine. In spate (partea opusa bulevardului principal de la care se intra in curtea interioara) era strada Lipscani, dupa cite stiu. Acolo unde stateam aveam un balcon pe care daca ieseam (dupa cite mai tin minte) vedeam Lipscanii.
Nu stiu daca grupul asta de cladiri cu curte interioara a avut vreun nume, dar a aparut intr-un film romanesc vechi, numit “Proprietarii” (1973), in care stiu ca a jucat Zephi Alsec si au mai fost si alti actori mari. In film la un moment dat apare intrarea in curtea interioara, acoperita cu niste placaje mari, si camera de filmat intra si arata ce era inauntru. Un prieten de-al meu a fost surprins de camera de filmat alergind un cauciuc de masina cu un bat. Cind a vazut camera a lasat cauciucul si a luat-o la fuga.
Nu reusesc sa dau pe nicaieri de filmul asta, a disparut complet, poate TVR-ul sa-l mai aiba prin arhive.
Si nu mai am nici vreo fotografie cu cladirile astea si curtea interioara, si nici n-am gasit pe nicaieri pe site-ul asta.
Mai e cineva pe-aici care stie despre ce vorbesc si eventual mai are si ceva fotografii cu zona asta?
Eventual poate chiar cu curtea asta interioara?
Eventual un fost locatar? Am avut 2 prieteni care au locuit acolo: Vasilescu si Raul (nu le mai stiu al doilea nume).
Prin 1975 am fost mutati de-acolo de stat care ne-a dat un apartament la bloc cu chirie, iar zona a fost apoi demolata. Au fost inspirati, ca daca ne prindea cutremurul din 1977 acolo, ne-ar fi ingropat de vii.
Si eu am locuit din 1964( de la nastere) pana in 1973 in acea curte interioara . Eram 2 surori Roxana si Carmen. Locuiam la etajul 1 intr-una din casoaiele pe care Cristian le-at descris. Era totusi frumos. Eram multi copii si imi amintesc ca, ne jucam in – Curtea Sfatului, cum i se spunea.Filmul Proprietarii se poate gasi pe net. Il revad cu placere, mai ales fragmentul cand se intra in curte. Motanul care se vede in imagini era a lui Vali.
Iarna era frumos, ca mergeam cu totii – Vali, Gelu, Marian, Dorin si altii de varsta mea , la colindat pe la toate familiile din acea curte. Sunt multe amintirile de atunci si foarte frumoase.
Daca faceti rost de o poza cu acea curte poate mi-o trimiteti.
Foarte frumos articol despre Vechiul Ploiesti.
Ma numesc Roxana. Eu am locuit in acea curte intr-una din casoaiele pe care le-ati descris.Nici eu nu am poze cu acea curte interioara. i se spunea – Curtea Sfatului . Eu imi aduc aminte de alte nume de copii de varsta mea- Gelu, Vali, Marian, Dorin. Erau si fete mai mari camine Mirela, Mihaela, Florentina. Stateam pe scara cu Mihaela Constantinescu ( S-a dus dintre noi) . Ne-au mutat in vest intr-un bloc , pe strada Bahluiului, nr. 149.Daca veti gasi ceva fotografii sa mi le transmiteti si mie. Cred ca filmul Proprietarii se poate gasi pe net.
fotografia inscriptionată R Duma arată aspectul străzii Lipscani din anii 70, clădiri de înălțimi diferite, fațade neîngrijite. Este posibil să se fi așteptat ca aceste clădiri să fie demolate și cutremurul din 1977 a hotărât soarta acestor imobile. Aspectul străzii ploieștene este cam același cu Lipscanii Bucureștiului înainte de renovarea care a durat câțiva ani buni. Deci logica pentru 1977 era dărâmarea unor clădiri care erau naționalizate (cum scrie Cristian mai sus), deci nimeni nu se ocupa de reparații. Abia după 2006 există renovări de centre istorice, mă gândesc la Brașov. Comunismul a sistematizat și poate că a fost bine că s-a schimbat în 1978 și nu în 1950.
Excelent articol! Felicitari!
Vă mulțumesc!
SUPER articol ! F bine realizat cu răbdare si precis…Bravo Lucian