Amintirile lui Mihail Caffé

De astăzi inaugurăm o nouă rubrică a site-ului Republica Ploești, în care vom publica fragmente de memorii despre Ploieștiul de altădată. Sunt amintirile unor oameni care au avut șansa să trăiască în orașul pe care mulți dintre noi doar ni-l imaginăm și, cu toate că nu l-am cunoscut efectiv niciodată, îi simțim lipsa. Este vorba de acel Ploiești cu clădirile sale vechi, cu străzile pietruite, de multe ori fără canalizare, cu trăsuri care încă mai concurau cu noutatea reprezentată de automobil, cu școli separate pentru băieți și fete, orașul în care viața se desfășura între Lipscani și Negustori sau între Trocadero și Berbec, în care reperele erau turnul Catedralei sau turnul Halelor Centrale, în care petrolul era sursa principală a prosperității, în care ploieștenii se bucurau, se certau, se împăcau, iar apoi se întrebau simplu: „ce bei?”.

Memoriile vor fi completate cu poze pentru a avea o perspectivă mai amplă asupra clădirilor pe care autorii le-au văzut, pe lângă care au trecut sau în care au trăit și despre care ne scriu în aceste fragmente. Sub poze vor fi adnotările mele în care voi încerca să întregesc portretul creionat de cei ce au scris acele rânduri.

Prima postare conține memoriile lui Mihail Caffé, redactate de către nepotul său, Andrei Sommer. Mihail Caffé este un arhitect român de origine evreiască, născut pe 31 august 1924, la București. Viața familiei sale și, implicit, copilăria sa, au fost legate de județul Prahova, tatăl său fiind inginer de foraj petrolier la Concordia. Pentru câțiva ani, Mihail Caffé a locuit sau a învățat la Ploiești, iar amintirile sale legate de acea perioadă le puteți citi mai jos:

Câmp petrolifer din județul Prahova

În primăvara anului 1936 tata a fost mutat la Ariceşti ca director de schelă. Denumirea exactă a comunei este Ariceştii Rahtivani, pentru a se deosebi de alt Ariceşti, tot din Prahova – Ariceştii Zeletin. Mutarea ne‑a apropiat iar de Ploieşti, la vreo 20 km. (…) Poziţia de „Director de schelă” se vedea nu doar prin amploarea reşedinţei ci şi prin afectarea unei maşini pentru uzul personal şi al familiei. Era un Chevrolet aproape nou, cu un şofer care se chema Alexandru Farcaş şi care – la rugămintea domnului director – mi‑a dat primele lecţii de conducere (12 ani) pe drumurile schelei prin câmp, unde nu circula decât rar vreo căruţă sau vreun biciclist. Majoritatea lucrătorilor la sonde erau din toate satele regiunii şi se duceau la serviciu cu bicicleta – cred că pe atunci Prahova era judeţul cu cei mai mulţi biciclişti. Fiind foarte aproape de Ploieşti şi avându‑l pe Farcaş la dispoziţie, tata m‑a înscris în clasa a III‑a la Liceul „Petru şi Pavel”, dus şi adus înapoi zilnic cu Chevroletul.

Liceul „Petru și Pavel”, așa cum l-a cunoscut elevul Mihail Caffé

Tata era foarte corect şi scrupulos; cred (sau vreau să cred) că plimbările zilnice ale odraslei erau îngăduite sau făceau parte din favorurile societăţii faţă de inginerii ei. De la Ariceşti la Ploieşti drumul dura 20 de minute, domnul Farcaş mă debarca în faţa liceului şi se întorcea să mă ia acasă pe la 1.30 – 2, de la restaurantul Berbec, unde tata aranjase să mănânc pe datorie – la sfârşit de săptămână achita nota, în care se găsea destul de des nisetru la grătar. Berbec era restaurantul high‑life‑ului ploieştean şi petrolist, unde ai mei se întâlneau din când în când cu amici şi colegi din schele sau din oraş. Mai toţi veneau de la Boldeşti sau din alte locuri mai depărtate, cu maşini de serviciu conduse de şoferi (deci tata nu făcea cineştie‑ce „abuz”). În timp ce „boierii” chefuiau la Berbec, şoferii mâncau un delicios grătar de zahana la Dă‑ne Doamne, un mic birt după colţ, în spatele Berbecului. Curând „şefii” au aflat de bunătăţile populare şi au început să frecventeze cu mare entuziasm cârciuma şoferilor într‑o înfrăţire de clasă bazată pe mici, fleici, antricoate, momiţe, fudulii şi alte delicatesuri.

Hotelul Europa, la parterul căruia se afla restaurantul Berbec

Notă de plată de la bodega „Dă-ne, Doamne”

(…) Liceul „Petru şi Pavel” (care a fost distrus la bombardamentele aliate din 1944 şi reconstruit după 1950 într‑o arhitectură impersonal‑funcţionalistă) era atunci un edificiu impozant, în stil clasic, cu coloane şi fronton la intrarea principală pe bulevard. Scara larga şi monumentală era păzită de doi lei uriaşi (viziunea mea de atunci) iar în stânga şi în dreapta colonadei de intrare vegheau statuile sfinţilor patroni ai liceului.

Intrarea monumentală a liceului, cu statuile sfinților Petru și Pavel și cu cei doi lei de piatră

M‑am împrietenit destul de uşor cu noii mei colegi de bancă – sau cel puţin aşa mi se părea; viitorul avea să demonstreze că m‑am înşelat. Câţiva profesori m‑au impresionat şi m‑au simpatizat. Jean Climer, pe atunci un cunoscut autor de manuale de franceză, s‑a bucurat să vorbească cu mine franţuzeşte, profesorul Cojocaru mi‑a deschis interesul pentru latină, iar profesorul N. Munteanu‑Râmnic, un foarte apropiat colaborator al lui Iorga, ţinea nişte ore de istorie universală fascinante. Scund şi corpolent, cu barbişon şi mustăţi de muschetar, evoca cu mult patos domnia Regelui‑Soare.

Profesorul Munteanu-Râmnic, „cu barbişon şi mustăţi de muschetar”

În schimb, profesorul Canciu, de matematică, mă înfricoşa – mai târziu s‑a văzut că nu din cauza slăbiciunii mele la matematică ci din cauza „originii etnice”. Profesorul de desen, pictorul Theodorescu‑Romanaţi, pe care am crezut că o să‑l dau gata cu talentul meu extraordinar, mi‑a dat în cap cu blocul de desen strigând la mine să nu mai vin cu desene făcute de alţii. Poate părea de necrezut, dar în clasă aveam câţiva colegi (13‑14 ani) membri ai „Cuibului legionar din liceu” şi care ne făceau zile fripte celor 2 (doi) evrei din clasă, adăugând invidia la ideile lor antisemite. (Unii ar zice că de fapt antisemitismul se bazează mai ales pe invidie şi frustrare.) Celălalt evreu era Bernard Bereanu, fiu de tapiţer, strălucit la matematică (devenit mai târziu unul din marii matematicieni ai generaţiei, profesor universitar etc.). Canciu, „proful de mate”, era disperat şi furios că nu‑i putea da jidanului mai puţin de nota 10. Pe mine mă invidiau mai mult cu ură de clasă – veneam cu maşina la şcoală, vorbeam franţuzeşte cu „proful de franceză”, luam mereu 10 la română şi la geografie (pentru cele mai frumos desenate hărţi). Bereanu stătea într‑o bancă spre fundul clasei, pe dreapta, iar eu stăteam „în banca a doua de la geam”. În faţa mea era Enescu, un băiat de familie bună, subţirel şi ambiţios să fie primul la toate. Pesemne că îl deranjau micile mele succese, aşa că într‑o zi mi‑a pus pe bancă un bileţel pe care desenase o svastică. I‑am dat pe loc replica – un bileţel identic, dar cu secera şi ciocanul. Nu pot nici azi să‑mi explic cum de ştiam pe atunci că cele două semne erau antagoniste; în familia mea şi în cercul lor de amici nu putea fi vorba de simpatii comuniste, dar e adevărat că citeau Dimineaţa şi Adevărul, ziare de stânga, în care URSS era prezentată ca principala oponentă a nazismului. A doua zi au fost găsite în toate băncile zeci de hârtii cu desene de „propagandă comunistă”, multe din ele reproducând în mod stupid desene anticomuniste din ziarul legionar Porunca vremii. A urmat imediat o anchetă condusă de profesorul Canciu, care a început cu nişte palme grele aplicate presupuşilor autori, Bereanu şi cu mine – cine puteau fi autorii manifestelor comuniste alţii decât jidanii (începând cu Karl Marx)? Apoi lucrurile au căpătat un curs mai grav; am fost arestaţi şi duşi la chestura de poliţie, alt interogatoriu, alte palme – doi copii de 12‑13 ani atentau la siguranţa statului. Tata a pus repede în mişcare toate relaţiile din protipendada ploieşteană şi am fost eliberaţi în aceeaşi zi, după un regim de carceră cu pâine şi apă, dar oficialităţile au hotărât că fapta trebuie sancţionată (deşi nedovedită) şi Bereanu şi cu mine am fost eliminaţi definitiv din toate şcolile de stat. Şi aşa am devenit comunist fără să ştiu ce‑i aia, ca burghezul gentilom, la 12 ani…

Chestura Poliției se afla în localul vechiului Tribunal. În stânga se vede un colț din Casa Ergas Mamaciu (fostul teatru Ciufulici)

Ne‑am instalat, la început, într‑o casă parter cu 3 (4?) camere aparent nouă, într‑o zonă de case şi vilişoare destul de aproape de centru, spre vest. O coincidenţă suspectă a făcut ca noua mea adresă la Ploieşti să fie str. Cpt. Petre Şonescu, exact numele fostului meu coleg din clasa a 3‑a, şeful grupului legionar care m‑a alungat din şcoală. E foarte probabil să fi fost vorba de un predecesor din familie, a cărui vitejie patriotică trebuia cumva urmată.

Strada cpt. Petre Șonescu se numește astăzi strada Tatra. Într-o casă de pe această stradă a locuit Mihail Caffe

Devenind „ploieştean” n‑am avut dificultăţi de „aclimatizare” – doar aici veneam zilnic la şcoală şi aproape săptămânal cu părinţii la târguieli, la cinema, la restaurant. În cursul timpului se fixaseră câteva repere de magazine sau „servicii”. Tata şi cu mine ne tundeam la frizeria „Fantini”, unde mă distram cu reflexul infinit al pereţilor ce oglinzi paralele şi unde aveau maşini de tuns electrice suspendate, glisând pe un cablu (ca nişte funiculare!) – de la un scaun la altul. Carnea – antricoate „cu floare”, pulpă de batal, rasol cu măduvă – se cumpăra de la domnul Foişoreanu, măcelarul din prima boxă pe stânga de la intrarea în Halele noi. În peisajul ploieştean, de prin anii ’34, halele construite după proiectul arhitectului T. T. Socolescu (şi devenite mai târziu modelul „Circurilor foamei” din Bucureşti) erau, alături de Tribunal, unul dintre cele mai mari şi mai reprezentative edificii ale oraşului.

Halele Central – fotografiate la puțin timp după inaugurarea din 1935. Din punctul meu de vedere, nu există nicio legătură între Halele Centrale din Ploiești și Circurile foamei ceaușiste și nici nu cunosc altă mențiune a unei asemenea conexiuni

În primul an de facultate l‑am avut profesor de Teoria arhitecturii” pe T. T. Socolescu, un bătrânel simpatic poreclit „Moş Gaudet” pentru că ţinea orele citind traducerea cursului unu celebru profesor de la „Beaux Arts” (J. Gaudet).

Profesorul arhitect Toma T. Socolescu, în tinerețe

În jurul Pieţei Unirii erau magazinele Monica Solavici pentru lenjerie, tricotaje (curând au început să vândă „fulgarine” – în celebrul şlagăr‑publicitate. Pe la mijlocul pieţei, pe dreapta, era magazinul Luvru, al domnului Papp (Popp?), unde se cumpărau textile (stofe, perdele, cearceafuri) iar mai jos era magazinul de cafea şi dulciuri al armenilor Altiokaian.

Magazinul la care se referă domnul Caffe nu este Luvru (clădirea (supra)numită astfel se afla în capătul străzii Lipscani și era vechea Bancă Centrală), ci Hora Țărănească. Acesta era magazinul evreului Gabriel Papp, unde se vindeau stofe de calitate.

Vizavi de Altiokaian era magazinul de „delicatese” Ghiculescu – un fel de „Dragomir Niculescu” din Bucureşti, unde mama, mare amatoare de picanterii, cumpăra lacherdă, icre, ţâri uscaţi, măsline de Volos, batog, ghiuden, şi era şi un mic bar pentru câte o ţuică „de Văleni”.

Magazinul familiei Ghiculescu, într-o imagine de la începutul secolului XX. Este clădirea din mijloc, iar pe firma din dreapta Statuii Libertății se vede numele „Const. Z. Ghiculescu”, fratele lui Ștefan Z. Ghiculescu, cel care avea să continue în perioada interbelică afacerea familiei.

Din piaţă, spre dreapta, pornea strada Franceză – un mic corso ploieştean – cu librărie, farmacie şi cinema Roxy la colţul din capăt.

Cu toate că oficial se numea strada Mihail Kogălniceanu, în mentalul ploieștean rămăsese tot strada Franceză, artera ca pleca din Piața Unirii și mergea până la Casa Ergas Mamaciu (fostul teatru Ciufulici), care se afla „în colțul din capăt”. Cinema Roxy funcționa de fapt în Casa Corpului Didactic, fiind cunoscut în perioada comunistă drept Cinema Tineretului. Așadar, Cinema Roxy nu se afla pe strada Franceză.

În apropiere era Dermata, unde se cumpărau ghete şi pantofi, dar şi magazinul Durabil – pentru încălţăminte „de comandă”. La capătul de nord, spre hale, era şi Berbec – restaurantul cunoscut. În casa din Petre Şonescu am stat destul de puţin – de altfel pe atunci eu eram la internat.

Magazinul Dermata (în colțul din dreapta-jos) și magazinul Monica Solavici din Pasajul Cooperativa. Toate clădirile au dispărut, cu excepția Palatului Banca Prahova Nouă (ultima clădire din stânga), fostul Magazin Mare din perioada comunistă și care astăzi este sediul unei bănci

În toamna 1938, („de Sf. Dumitru”) ne‑am mutat într‑un apartament la etajul 1 al unui mic bloc recent construit de un proprietar pe nume Roşca, pe strada Oştirii colţ cu Română, între centru şi hale. Cred că tata ajunsese un fel de director la „Americană” pentru că am cumpărat de la Szekeli şi Retti mobilă de living nouă, fotolii, canapea şi o „bibliotecă” cu vitrină şi „secretaire” – care există şi acum în apartamentul familiei Sommer (Maia), perdele şi lămpi. Deasupra mesei din sufragerie a fost instalată o lampă cu trei braţe şi cu un frumos abajur de „pergament” pictat cu trandafiri. Lampa există şi acum, deasupra mesei de sufragerie în stil vienez moştenită din zestrea bunicii Caffé. Doar că abajurul, ars de căldura becurilor, a fost refăcut de mine de vreo 5 ori (în curs de aproape 80 de ani). Aici, la „Roşca”, am stat până la plecarea la Bucureşti, în 1940, după venirea la putere a lui Antonescu şi a legionarilor, când tata a fost dat afară pe motive rasiale.

Foarte probabil, domnul Caffe face o confuzie: nu exista nici strada Oștirii și nici strada Română. Existau în schimb, strada Unirii și strada Romană. Foarte probabil clădirea în care a locuit familia sa între 1938 – 1940 este imobilul de mai sus, care se afla la intersecția străzilor Lipscani și Romană (strada Unirii era următoarea stradă după Lipscani și aproape paralelă cu aceasta). De asemenea, la sfârșitul anilor 30 s-au construit doar câteva blocuri în zona centrală, iar acesta este singurul care corespunde localizării făcute de Mihail Caffe. (sursă foto: Alin Tomozei)

Dar scurtul timp în care am locuit aici, fiind înscris în clasa a 6‑a de liceu în „particular” la Petru şi Pavel (uitate întâmplările din ’36) – a fost probabil una dintre perioadele cele mai plăcute şi interesante ale adolescenţei mele. În ziua când m‑am dus să depun cererea de înscriere la secretariatul liceului am întâlnit un băiat înalt, blond, cu părul ciufulit, ţinând de ghidon o bicicletă de curse Diamant, venit şi el pentru acelaşi scop. Foarte comunicativ şi fără fasoane, ne‑am împrietenit uşor şi prietenia noastră a durat până în 1945, când familia Gallay a plecat definitiv în Olanda de unde veniseră cu afaceri de utilaje de petrol cu 20 de ani în urmă. Joost, noul meu prieten, era născut în România şi vorbea româneşte ca un român sadea, puţin fonfăit (amicul lui Jaap Koppes îi zicea „Fonful”). Foarte curând m‑a invitat la ei, să‑i cunosc familia şi prietenii, eu neavând nicio cunoştinţă de vârsta mea în Ploieşti.

Locuiau aproape de centru, într‑o casă mare cu etaj, cu aspect de vilă sinaiotă – cu ochii minţii de acum aş zice că era oarecum în stil Renaştere franceză, cu acoperiş înalt şi ferestre înguste. Casa era înconjurată de un parc cu brazi bătrâni şi pomi, cu peluză (nu foarte îngrijită) şi câteva tufe de trandafiri. Dar cel mai interesantă era familia Gallay. Domnul Gallay, care, aşa cum am spus, era reprezentant comercial al unor firme străine de utilaj petrolifer, mi‑a evocat de la prima vedere un personaj din Rondul de noapte al lui Rembrandt. Înalt, cu o faţă prelungă, părul alb, mustaţă şi barbişon, bătrânul Gallay chiar era o figură. Zic „bătrân” fiindcă era destul de în vârstă pentru a avea un fiu de 15 ani şi o fiică de 13, Mira – cea de care m‑am amorezat din prima clipă (blondă, ochi albaştri…). Mai târziu a apărut şi Brita, studentă la Bucureşti. Mira, Joost şi Brita erau copiii celei de a doua soţii, toţi născuţi în România fiindcă domnul Gallay, văduv, a cunoscut‑o în România pe Nadia Bulâghin, dintr‑o familie de ruşi „albi”, fugiţi la revoluţia din 1917. (…)

La Ploieşti nu mai aveam ocazia să mai pun mâna pe volanul maşinii, ca la Ariceşti şi mi‑era cam dor de şoferie. Îmi ziceam că noaptea, când oraşul e gol şi fără poliţişti, aş putea totuşi… Aşa s‑a făcut că într‑o seară, când ai mei erau în vizită, am hotărât să scot maşina din curtea interioară a blocului, observând că tata lăsase cheile în cuier. Bineînţeles că le‑am telefonat băieţilor şi i‑am invitat la o plimbare – evident, voiam să mă dau al dracului. Ne‑am înghesuit 5 într‑o maşină de 4 locuri şi am pornit spre şoseaua de Bucureşti. Când am ajuns la gară (sud) a apărut o fază mai dificilă; podul peste calea ferată era accesibil printr‑o rampă cu pantă destul de mare şi, pe deasupra, cu curbe de acces foarte strânse. Dar am trecut examenul cu succes (schimbare de viteze în pantă şi în curbă – chestie cu care am dat greş cu alte ocazii mai târziu) şi ne‑am dus până la Bărcăneşti. Apoi ne‑am întors fericiţi de plimbare, am băgat maşina la loc în curte, am pus cheile la loc, totul fusese OK. Doar că părinţii sosiseră acasă înaintea mea, au constatat lipsa maşinii – restul se înţelege; cu cureaua de la pantaloni m‑a bătut, ca niciodată până atunci. Dar a meritat…

Vechiul pod de piatră, înlocuit în anii 60 de actualul pasaj suprateran, era o adevărată încercare pentru șoferi

Pentru Mihail Caffé au urmat anii de studiu în București și, apoi, cursurile Facultății de Arhitectură din capitală. Dacă v-au plăcut memoriile sale, puteți citi restul poveștilor pe blogul nepotului său.